Ceasuri

Ceasuri

"în Poezie și literatură" by

Un pas precaut urmat de 7 secunde de tăcere. Îl urmează încă unul, încă doi și încă doi. De fiecare dată, un fior se naște în fibrele îmbătrânite ale lemnului. Pașii se îngreunează cu încredere. Treptele sculptate de către tălpile de altă dată șuieră un geamăt instinctiv, pustiu, lipsit de viață. Pictată de o pensulă însetată pe peretele uscat de la capătul scărilor, o urmă fadă de lumină ghidează privirea aproape oarbă către ușa deschisă din dreapta. Acum, pașii înaintează mai repede, nederanjând, totuși, sanctitatea îngustelor încăperi. O ultimă oprire în fața intrării. Aerul împânzit de particule cenușii se târăște de-a lungul nărilor seci și-n renăscută avalanșă caldă părăsește gura întredeschisă.

Melodia fină, monotonă se repetă și încântă holul mic din fața ușii. Bătrânul, încă temător, ridică piciorul drept câteva zeci de centimetri de la podeaua îndoită și îl așază de cealaltă parte a pragului de lemn ciobit, frânturile căruia tremură sonor.

Aceeași lumină palidă înoată printre piesele de mobilier înalte, părinții umbrelor ce se îneacă în nocturn.

Ochii mici ai bătrânului alunecă blând în orbite, de la stânga la dreapta, citind atentiv fiecare imagine captată. Pielea feței, arsă de stele, se cutremură la orice impresie de mișcare. Un sunet ritmat, abia perceput, se desprinde din liniștea lumii închise între cei patru pereți ai încăperii. Ascuns fără noroc într-un colț de cameră, ceasul cu pendul se ridică impunător către tavanul încovoiat. Sculpturi imperiale dansează în pielea corpului masiv de nuc, iar sticla ștearsă cu degete de praf păzește valsul lent al acelor de bronz ce indică ora 11. „Noaptea”, gândește bătrânul, aruncând o privire melancolică prin rama ferestrei rotunde de lângă ceas. Doar Luna și câteva astre abandonate pătează cerul ireal de negru.

Întors cu spatele către geam, bătrânul mai observă încă trei ceasuri, așezate în diferite locuri: un ceas de mână aflat pe o cutie metalică de pe biroul din dreapta ușii, un ceas cu alarmă lângă patul de o persoană lipit de perete și un ceas mărunt ce-i încape în palma brăzdată pe un raft camuflat printre dulapuri. Însă acele celor trei ceasuri sunt statice, prizoniere temporale în celule de sticlă. Fără a se gândi prea mult la ele, bătrânul mai analizează încăperea întunecată o dată.

O pătură subțire ce a fost în tinerețe albă ca blana unei vulpi polare acoperă un cadru lemnos lat, dar nu prea înalt. Palmele firave ale bătrânului ridică cu grijă voalul miresei uitate, dezvăluind frumusețea unei biblioteci alexandrine. Buzele străbătute de canale maritime secate devin din ce în ce mai arcuite, dornice de a săruta cuvintele cărților.

Amprentele degetelor mângâie cu tandrețe fiecare cotor, fiecare literă ștearsă din numele unui autor, fiecare silabă pierdută din titlul operelor.

Acest mozaic literar îi aparține, bătrânul știe asta.

A lucrat la el constant, deceniu după deceniu, și a creat propria sa colecție de opere, o operă în sine. Parcă ar vrea ca timpul să îi acorde încă o viață pentru a se bucura din nou de paginile unei biblioteci prăfuite. Cu greu, brațele osoase se desprind de coperțile fragile, furând fără voie mici fragmente literare. Bătrânul se întoarce încet către biroul de lângă el. Mărunțișuri împrăștiate, monede ruginite, ochelari lipsiți de lentile, așchii ascuțite înconjoară ceasul de mână.
Deasupra tuturor micilor nimicuri, antice cutii metalice sunt povara unui raft epuizat. De o sfoară agățată de un capăt și părăsită de celălalt, atârnă-n voia sorții șase fotografii. Încă o dată, mâna bătrânului se înalță cu fiori în vene. Pe rând, limpezește imaginile de cenușă și le întinde grijuliu pe birou. 5 dintre ele au rădăcinile în Berlin, iar a 6-a undeva pe malul Mării Baltice. Fiecare bătaie a ceasului cu pendul le ofilea mai mult și mai mult, însă lacrimile ce scapă acum de printre pleoapele copleșite poartă cu ele secretul vieții.

Amintiri pătrund adânc în mintea spiralată a bătrânului, purtându-l pe drumuri deja străbătute, prin cafenele și restaurante, prin săli de teatru și de film, prin apartamente închiriate, prin orașe profund admirate. Fericirea emoțiilor înflorite se împletește cu nostalgia trecutului irecuperabil în firul gândirii, ochii închiși retrăind realități apuse.
Reveria își găsi sfârșitul într-un nou sunet, un ritm mecanic, asemenea celui provocat de ceasul cu pendul, însă mult mai timid. Pleoapele umede se redeschiseră treptat, iar privirea bărbatului căzu asupra ceasului de mână de pe birou. Acele agitate într-un joc alert indicau ora 7.

Confuz, bărbatul se întoarse cu fața către fereastra rotundă ca o scorbură în scoarța peretelui.

Luna era acum văduvă pe cerul de safir, palidă. În apropiere, ceasul cu pendul zăcea tăcut. Umbrele, în retragerea lor, întorceau luminii prizonieri de război. O carte deschisă aștepta întoarcerea cititorului pentru ultima treime neatinsă sub paza unei lămpi argintii, la capătul patului albastru. De cealaltă parte a camerei se afla o oglindă încețoșată de atingeri accidentale, pe ușa unui dulap de haine. Bărbatul își analiză reflecția intens, deslușind o figură înaltă, îmbrăcată semi-formal.

Purta o pereche de pantaloni nu chiar negri care înghițea elegant o cămașă nu chiar albă, încheiată până la gât, în ciuda absenței unui papion sau a unei cravate. Pantofii erau confortabili, de un maro închis, aspect lipsit de relevanță.

Un sacou se odihnea pe spătarul scaunului din fața biroului.

Observă două instrumente ale pasiunii sale möbiene, muzica. Răsărite din oceanul de surse de dezinteres, cele două sirene îl ademeneau cu glasul melodios, metalic al corzilor de chitară. Prima dintre ele avea corp de vișin sângeriu, tatuată-n curbe alb-negru, gâtul subțire maroniu sfâșiat de corzi bronzate. Cea de-a doua era fiică de molid crem, mândră, cu bărbia înălțată arogant și corzile aurii. Bărbatul se apropie cu dor adânc săpându-i palmele, prima atingere trecătoare fiind de ajuns pentru a scufunda degetele în durere divină și înțepătoare. Armonia disonantă a metalului dezacordat îi inunda simțurile, valuri de plăcere îl înveleau complet și îl adormeau cu vise.

Un zgomot oribil zgudui corpul tânărului care tresări bulversat. Ceasul cu alarmă răgea nebun pe noptieră. Cifrele digitale roșii săreau pe ritmul dement al alarmei, iar ochii abia treziți citiră în sfârșit ora 13:31. Lumina mult mai intensă ce străpungea sticla geamului rotund confirma cadrul temporal. Cu o zvâcnire spontană a brațului drept, tânărul opri oroarea sonoră. Câteva minute leneșe trecură până ce hotărî să se ridice de pe covorul bej, decorat cu pătrate și dungi cafenii. Decizia de a se privi din nou în oglindă fu impulsivă. De această dată, reflecția era mai clară. Pantofii erau aproape albi, cu pete de uzură nesemnificative. Pantalonii lejeri de stofă bleumarin dezvăluiau gleznele rușinate, acoperite de o pereche galbenă de șosete.

La fel de galbenă era și bluza pe gât, dar și perechea de ochelari de soare rotunzi de sub fruntea asfixiată în părul lung, până la umeri.

Tânărul se întoarse și privi patul albastru lângă care adormi. Pe lângă acea carte deschisă, mai observă acum două perne albe, înviorate de carouri portocalii. Între ele, o sticlă neagră de parfum cu capacul auriu îi căuta atingerea. Pe o parte, scrijelită subtil în sticla neagră, o literă, un A. Aroma blândă îi mângâie memoria, amintindu-i de prima dragoste, prima întâlnire într-un local cu pereți de cărămidă.

Soneria micului ceas îi atrase atenția copilului care se apropie și citi cu ajutorul acelor ora 6 dimineața, judecând după lumina din încăpere. Copilul privi în jur. Parfumul negru, chitarele de lemn, călătoriile și cărțile aveau cândva să fie ale lui. Nu avea să se grăbească.

Ceasul cu pendul anunță ora 12, lumina rămasă în cameră stingându-se încet. Bătrânul zâmbește. Cu buzele, cu dinții, cu ochii. „Nu m-am grăbit”, rostește șoptit. Cu sticla neagră în buzunarul drept, o carte la subrațul stâng și o fotografie la piept, bătrânul își ridică piciorul și părăsește încăperea.

Autor: Victor Mihai Vencsel


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Ospiciul creator

Ospiciul creator

Lumina ne e-n ceață… pixuri reci ne țin încheieturile de bănci iar
Derulează înapoi