cărți

Cărți pe care le-am citit în timpul pandemiei

"în Recenzii/Cărți & Filme" by

Izolarea impusă de pandemia de Coronavirus ne-a permis multora să avem, în sfârșit, timp pentru cărțile puse pe lista „de citit“. La mine, unele erau „în așteptare“ de ceva timp: cărți despre care am citit recenzii, cărți care mi-au fost recomandate ori cu autorii cărora le citisem interviurile care mi-au captat atenția, cărți care zăceau în biblioteca mea de vreme îndelungată.

Deși ordinea lecturilor a fost întâmplătoare, temele se leagă între ele și, inevitabil, le-am trecut și prin filtrul pandemiei, care a adus în prim plan niște subiecte majore, cum ar fi medicina, călătoriile, capacitatea omului de a rămâne static în secolul vitezei.

„Greva păcătoşilor“, de Florin Chirculescu

Pentru început, am reluat „Greva păcătoşilor“ a lui Florin Chirculescu, o carte pe care mi-o comandasem de pe internet de ceva vreme, după ce am citit că a fost una dintre cele mai bine vândute cărți la Târgul de Carte Gaudeamus din 2017. Sigur, am citit și câteva scurte recenzii despre ea, pentru că, spre deosebire de alți cititori, eu nu mă apuc de o carte decât după ce am cât mai multe informații și referințe, chiar cu riscul de a strica surpriza lecturii.
„Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu“ a ocupat prima poziție în topul editurii Nemira, în 2017, după cum am spus, și este un roman în care descoperi un tablou al corupției și crizei din sistemul de sănătate românesc, peste care se interpun imagini arhaice din trecutul oriental și începuturile medicinei.

Apucasem că citesc câteva capitole, dar cartea a stat vreo doi ani în biblioteca mea, pentru că mi-am găsit greu tihna mentală necesară ca să răzbesc de-a lungul celor peste 1000 de pagini, destul de greu de parcurs. Nu este o lectură în care să te adâncești relaxat: îți pune la încercare profunzimea, erudiția, dar și capacitatea de a digera scene descrise cu o naturalețe aproape brutală. Dar, după ce treci de primele 300 de pagini, devii destul de captivat. Florin Chirculescu este, de profesie, chirug, dar, cu siguranță, este și un chirurg al cuvintelor.

Pe mine m-au tulburat descrierile sale necruțătoare privind operațiunile medicale și chinurile bolnavilor.

După ce citești câteva astfel de fragmente, începi să simți cum este să zaci neputincios pe un pat, cuprins de anxietate, în timp ce ești conectat la tuburi și aparate care piuie. Apoi sunt toate acele constatări cinice despre sistemul medical, când medicul stă lângă patul tău, îți calculează costurile terapiei intensive și decide dacă mori sau trăiești.

Romanul te poartă, de pe o parte, prin lumea politicii și a spitalelor românești din perioada 2013 (chiar dacă numele sunt fictive, ghicești câteva personaje reale) și, pe de altă parte, într-o lume arhaică, de la începuturile islamului, în care descoperi practici și remedii ale începuturilor medicinei, dar și tensiunile interconfesionale din acea vreme.

Primul fir narativ îi are în prim plan pe gemenii Mesneraș, care lucrează în serviciile secrete, și Sahib, medic, amândoi aflați în iureșul unor evenimente care duc la greva medicilor din 2013. Cei doi pot comunica prin telepatie și visează la călătoria vieții lor: să urce pe Nanga Parbat, un munte de peste 8000 de metri din Himalaya. Al doilea fir narativ relatează povestea unui alt medic, evreu, tot pe nume Sahib, care se îngrijește de sănătatea profetului Modamed și scrie o carte despre celălalt Sahib, cel din 2013.

Dincolo de realismul copleșitor, cartea are și o latură mistică, narațiunea fiind însoțită de legende, superstiții, un straniu fior religios și năzuința spre călătoria inițiatică.
În căutare de sine sau, pur și simplu, de ceva.

Sunt unele fraze care îmi rămân în minte din fiecare carte citită.

Din „Greva păcătoşilor“ mi-au rămas mai multe, dar am notat un fragment pe o temă care are, într-un fel, legătura cu următoarea lectură, „Rătăcitorii” de Olga Tokarczuk.

„[…] și să mai vezi oameni care se duc dintr-un loc în altul fără să facă negoț, fară să vrea să-și vadă rudele sau prietenii și fără să vrea să învețe vreun meșteșug – merg doar ca să vadă alte locuri, dac-ai pomenit așa ceva.

– Or fi precum călătorii cei vechi, poate că deschid drumuri.

– Nici pomeneală! Doar merg de colo-colo și se uită la tot ce le iese în cale, fără scop.“

Această mișcare continuă „de colo-colo“ este descrisă pefect în „Rătăcitorii“, o colecție de povestiri care te duc dintr-un loc în altul, prin încăperi, camere de hotel, muzee, mașini, aeroporturi – un montaj din cadre care îți prezintă hărți ample, dar și imagini „macro“ ale obiectelor, ale anatomiei umane, ale tabieturilor călătorilor, ale sufletelor aflate în permanentă mișcare și căutare de sine sau, pur și simplu, de ceva.

Cartea este un fel de „anti-mănâncă/roagă-te/iubește“, demolând acest clișeu al călătoriei ideale, la capătul căreia omul are neapărat o revelație și se dezvoltă personal. În schimb, abordează tema călătoriei din multe perspective, inclusiv sub aspectul riscului epidemiologic. Transportarea și locul de așezare al rămășițelor lumești, după moarte, este de asemenea, o noimă a călătoriei.

Fraze care mi-au rămas în minte:

„Acesta era, de altfel, și sensul pelerinajelor de odinioară. Năzuința și ajungerea la Locul Sfânt ne sfințeau, ne spălau de păcate. Același lucru se petrece oare și atunci când călătorim în locuri nesfinte, păcătoase? Dar atunci când mergem în locuri pustii și dezolante? În locuri vesele și artistice?

Nu este oare așa…, continuă femeia, dar în spatele meu stăteau două perechi de vârstă medie și discutau în șoaptă, iar pentru o clipă ceea ce-și spuneau mi s-a părut mai interesant decât reflecțiile conferențiarei. […]

– Neapărat să mergeți în Caraibe, dar mai ales în Cuba, câtă vreme mai e la putere Fidel. Când va muri, Cuba va deveni un loc ca oricare altul. Așa, acolo mai poți vedea încă adevărata sărăcie și mașinile în care circulă!“

„Oamenii au purtat întotdeauna cu sine milioane de bacterii, viruși și boli; nu pot fi ținute sub control. Dar măcar putem încerca. După panica mondială legată de EBS (boala vacii nebune), unele state au introdus noi reglementări juridice. Orice locuitor de pe insula ei care călătorea spre Europa nu mai putea deveni donator de sânge, se putea spune că devenea, conform legilor, infestat pe viață.

La fel se întâmplă acum cu ea – nu va mai dona sânge niciodată. Acesta este prețul călătoriei, neinclus în costul biletului. Puritatea pierdută. Onoarea pierdută.

O întreb dacă a meritat, dacă a avut rost să-și sacrifice puritatea sângelui pentru a vizita câteva orașe, biserici și muzee.“

Te interesează recenziile? Uite aici un articol despre 3 cărți care te vor face să plângi.

„Străveacul“ – un time-lapse într-un loc din care nu pleacă nimeni

O altă carte pe care am citit-o, tot de Olga Tokarczuk, este „Străveacul“, care este, oarecum, „opusul“ rătăcitorilor. Este considerată cea mai reuşită carte a scriitoarei poloneze și se concentrează asupra poveștii unui loc din care oamenii nu pleacă nicăieri, dar, totuși, timpul îi transformă.

Lectura mi-a adus aminte de câteva imagini din copilărie. După ce se lasă întunericul, cerul continuă să fe luminos, pentru o vreme. Când îmi petreceam vacanțele la țară, obișnuiam să privesc, în fiecare seară, siluetele copacilor la orizont, până când lumina se dizolva încet.

Conturul lor întunecat mi se părea că prinde viață, după lăsarea serii, și îmi închipuiam că fiecare coroană are o personalitate. Unii copaci erau sobri și uscățivi, alții corpolenți și morocănoși. Vedeam aceleași două siluete deformate, din profil, care încremeniseră privindu-se una pe alta, în vârful dealului. Sau corpurile firave ale copacilor tineri, care tremurau la fiecare adiere, ca și cum cum ar fi fost cuprinse de emoție.

De fapt, mi-am dat seama că în anii în care am locuit acolo, cunoșteam fiecare colțișor al văii, fiecare cărare dintre cele ce străbăteau imașurile ori fânețele ca o rețea de vene și artere, forma fiecărui dâmb, locurile în care iarba era roasă lăsând să se vadă dârele de pământ sfărâmăcios. Știam pe de rost forma pietrelor de pe cărarea până la grajd, toate fibrele din gardul de scânduri, toate gâlmele, nervurile, neregularitățile, formele bizare care în mintea mea deveneau niște personaje fantastice.

De aceea mi-a plăcut atât de mult „Străveacul“ Olgăi Tokarczuk.

Pentru că descrie un loc în care lucrurile se petrec după o rânduială brutală, dar, în același timp, magică. Un loc tulburător de familiar, care te cuprinde cu elasticitatea unui uter, dar din care, în același timp, vrei să te smulgi. După ce am terminat cartea, mi-am dat seama și de ce simt un disconfort ciudat când mai merg, rareori, în locul în care am crescut.

Pentru că toate lucrurile mi se par deformate, alterate, străine. Nu mai pot recunoaște formele și asta e dureros într-un mod straniu. Exact despre asta este „Străveacul“, despre puterea distructivă a timpului și amărăciunea cu care ne opunem trecerii lui.

Despre autori:

Florin Chirculescu (de profesie medic chirurg) s-a născut la București pe 26 martie 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, in revista sf JSF. A câștigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul „Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine“, tipărit la aceeași editură.

De-a lungul anilor, au urmat alte distincții. A colaborat cu reviste de specialitate, unde a publicat nuvele și povestiri, și a fost redactor-șef al revistei Nautilus. Cu pseudonimul Sebastian A. Corn a semnat volumele: „2484 Quirinal Ave“ (Nemira, 1996), „Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine“ (Nemira, 1998), „Cel mai înalt turn din Babylon“ (Nemira, 2002), „Imperiul Marelui Graal“ (Nemira, 2006), câștigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, „Vindecătorul“ (Cartea Românească, 2008), „Skipper de interzona“ (Millenium, 2012), „ Ne vom întoarce în Muribecca“ (Nemira, 2014), „Iovik“ (Millenium, 2014), „Eucronoza și alte nuvele“ (Millenium, 2017). „Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu“ este prima operă de ficțiune pe care o semnează cu numele său real.

Născută în Sulechów în 1962, Olga Tokarczuk este unul dintre cei mai faimoşi şi mai iubiţi scriitori polonezi contemporani.

Ea se numără printre câştigătorii celei mai prestigioase distincţii literare poloneze, premiul Nike.

Este autoarea mai multor romane (printre care „Casă de zi“, „Casă de noapte“, „Călătoria oamenilor Cărţii“ şi „Străveacul şi alte vremi“) şi volume de povestiri, traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională.

În 2018, Rătăcitorii, romanul la a cărui lansare The Bookseller afirma că Olga Tokarczuk este „probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viaţă de care n-aţi auzit“, a fost recompensat cu Man Booker International Prize.

De curând, Editura Polirom a publicat „Poartă-ți plugul peste oasele morților“, roman nominalizat la Man Booker International Prize 2019 și transpus cinematografic în 2017 de regizoarea Agnieszka Holland. Filmul a obţinut Ursul de Argint la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.
„Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor etalează din plin calităţile care au făcut ca Olga Tokarczuk să devină o prezenţă atât de remarcabilă în literatura contemporană… Este un amalgam uluitor de roman poliţist, comedie şi tratat politic, scris de o femeie a cărei inteligenţă extraordinară se îmbină cu o sensibilitate anarhică.” (The Guardian).

Cine sunt autorii români contemporani aflați în top? Te invităm să aflăm împreună.

Autor: Veronica Petrut

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi