#smileoutofthecloset

#smileoutofthecloset – „Mă rugasem, plângeam nopțile, eram hărțuit”

"în Texte" by

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Salut! Sunt un băiat de 18 ani, trăiesc în minunata noastră țară România și sunt gay.

Ăsta ar fi ultimul lucru pe care l-ai zice despre mine, dar am văzut anunțul în care doriți să postați poveștile oamenilor din lgbt+, în cadrul proiectului #smileoutofthecloset. Am fost foarte încântat, dar am avut și am o mică reținere. În fine, scriu acest articol pentru a spune prin ce poate trece o persoană din această comunitate. Deci, să începem!

Știam că sunt gay de la grădiniță, dar nu eram conștient deloc de acest fapt.

Îmi aduc aminte banca de la geam cu patru scaune, pe care stăteam 2 băieți și 2 fete. În fața mea era un băiat tare drăguț și îmi plăcea tare mult sa mă bag în seamă cu el. Acu’, nu știu la ce vă gândiți, da mă duceam și împărțeam jucăriile, desenam amândoi și lucruri din astea. Total normal pe atunci.

Trecem repede peste și începe o etapă nouă: gimnaziul!

Școala gimnazială am făcut-o la țară, unde sunt și părinții mei. Pot zice că până în clasa a 5-a nu am băgat de seamă faptul că mă holbam după băieți, stăteam mai mult cu fetele, nu suportam fotbalul, eram timid și tăcut, dar și tocilarul clasei.
În clasa a 7-a mi s-au aprins tălpile după un gagiu. Da’ nu vă zic ce frumos era, ce atitudine și ce… nu știu ce naiba am văzut, acum când mă uit la el, păi, mai bine nu o fac. Dar m-a lovit prima dragoste, să zic așa. Au început să apară visele cu băieți și tot felul de gânduri. Eram speriat, nopțile erau petrecute pe gânduri, nu înțelegeam ce se întâmplă, de ce eu nu pot vorbi despre fete cum vorbesc restul băieților sau alte lucruri asemănătoare. Am fost prieten de cataramă cu bullying-ul, eram feminin și am conștientizat asta prin a 8-a. Până a-mi da eu seama și a fi mai atent la gesturi și comportament, colegii mei băieți strigau după mine „fătălăul“, „curva“. Știți cornurile acelea pe care le primeam? Eu le primeam în cap când ieșeam la tablă. În general când profa pleca, fiind cel mai bun din clasă și fiind o școală mică, aveam un ajutor pentru asta. Dar degeaba, să mă ferească Sfântul să zic ceva că-s gay sau să deschid gura că am probleme. Mereu ziceam că este vina mea, merit asta, așa îmi trebuie dacă mă uit după băieți.

Dacă te interesează poveștile mai multor membri ai comunității, click aici.

Prima dată când am făcut contact cu ce înseamnă gay.

Eu aflasem de lgbt și toate astea prin a 8-a. Foarte târziu, timp în care mă rugasem, plângeam nopțile, eram bullied și nu aveam cu cine vorbi. Cu fiecare zi care trecea, cumva simțeam în interiorul meu că așa sunt eu, e total ok, dar negam cu toată ființa.
Văzusem undeva pe net un cuplu gay format dintre doi bărbați și mie îmi venise în cap: “Ce aș vrea să fiu la brațul unuia dintre ei.” Instant, nimic filtrat. Gând ce m-a pus profund pe gânduri, dar tot negam.

Cu bune și cu rele, toate au trecut și am ajuns în liceu.

Am reușit să intru la un liceu din oraș, fix unde am vrut, foarte fericit. Total, până am întâlnit un tip. El era gay și mi-a dat curajul de a-mi pune întrebări și de a fi true with myself.

Primul om căruia i-am zis a fost cea mai bună prietenă de atunci.

În clasa a 8-a mi-am făcut o prietenă foarte bună, am ajuns amândoi în același liceu, dar clase diferite. Îmi aduc foarte bine aminte momentul când i-am zis de mine. Eram pe hol, îi scrisesem că vreau să vorbesc ceva cu ea serios. Tremuram ca varga și aproape plângeam când am reușit să scot pe gură: „știi, mie îmi plac băieții…“. Am bufnit în plâns, am vrut să o îmbrățișez. Ea a făcut doi pași în spate, ținea mâinile în semn de „stai dracu acolo“ și a plecat. Am plecat în bancă, plângeam (da’ mult am mai bocit), mă feream de colegi și tremuram. După această întâmplare, profa de fizică m-a scos la tablă, eram total pierdut. Nu înțelegeam nimic și a început să țipe la mine. Mă abțineam să nu bufnesc pe acolo. (P.S: sunt cel mai bun elev al ei la fizică, dar atunci eram la pământ).

Am fost și la preot la spovedit.
Eu sunt un om credincios și cred în God și în dogma care stă la baza religiei. Crezând că eu sunt cel mai păcătos și cel mai rău, am avut curajul să-i spun preotului. Am avut activați de organizat cu el și altele, deci știa cine și ce fel de om sunt. Când i-am zis că simt atracție față de băieți, mi-a zis fix așa: „ești bolnav psihic!“. M-a pus foarte tare în dilemă.

I-am spus și mamei într-un final, cu toate că îmi era frică.

Acesta a fost cel mai greu moment pentru mine. Îi spusesem cu 2-3 zile înainte de a veni acasă că vreau să discut ceva cu ea. Noi doi aveam o relație extrem de apropiată, vorbeam orice, deci ar fi trebuit să fie ușor. Uită-mă acasă, mă pun pe un scaun și încep să tremur de frică. Cuvinte nu aveam. Deschid gura și zic repede: „Mama, eu sunt atras și de baieți“. Se uită la mine șocată și zice „cum adică?“. Repet din nou, și avem o discuție de 2-3 ore în care eu plângeam într-una și ea nu înțelegea cum se poate ca eu să fac așa ceva. Mi-am zis să calc în picioare tot ce simt și să fac cumva să îmi placă fetele fiindcă „trebuie să te însori“.

De atunci îmi tot scoate ochii și totul devine din ce în ce mai rău.

Într-o zi eram prin curte cu treabă. Din vorbă în vorbă, am ajuns la același subiect și eu i-am zis: „Nu o să mă însor cu vreo fată, dacă eu nu pot iubi una“. Iar ea spune fix următoarele, mereu cred că îmi vor răsuna vorbele ei în minte : “Eu nu-mi aduc aminte să fi crescut vreun monstru, iar dacă asta am făcut, mai bine nu te nășteam”. M-am dus în cameră și am plâns cu orele și m-am urât enorm. Țineam totul în mine, așa că dacă vă vine să plângeți când nu mai puteți, băgați mare. Dar după ce v-ați descărcat, vă ștergeți lacrimile și mergeți cu capul sus.

În ultimul timp îmi spune ca nu o să ajung nimic în viață și că degeaba muncesc atât de mult pentru viitorul meu. Ca să vă faceți o idee, eu am ca pasiune tot ce ține de arte plastice, mai și scriu, sunt un elev fruntaș, mă educ singur, învăț și mă dezvolt, oamenii și prietenii mă iubesc, iar oriunde am fost și pe oricine am întâlnit, cu toții au rămas cu amintiri frumoase cu și despre mine.

Scăparea mea a fost Arta și câțiva prieteni cărora le-am zis. Ei îmi sunt alături și mă iubesc enorm așa cum sunt. Acum mă iubesc și mai mult decât înainte. Am 18 ani, vreau ca peste ani să auziți de mine și sunt sigur că veți auzi, dar momentan rămân anonim pentru binele personal.

Iubiți-vă pe voi înșivă, pentru că nimeni nu o s-o facă precum o faceți voi.

Autor anonim

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Derulează înapoi