prăpastie

Mi-ai transformat inima-n prăpastie

"în Poezie și literatură" by

Cum mi-ai transformat inima-n prăpastie? Atunci când o inimă se frânge, așa se întâmplă și cu o parte din lumea noastră și astfel se creează fisuri în asfalt, văi, prăpăstii. Iată povestea Marelui Canion.

În jurul meu viața era neagră și aerul alb. Cuvintele tale fisurau imperceptibil bucata aia întreagă de carne moale și neobosită ce menținea viața în mine. Așa cum ciocnești cu degetul într-o sticlă fină. Apare o corolă de spărturi, ca o pânză de păianjen, ce slăbește structura. Sluțește integritatea totului. Distruge, în final.
Mai apoi, cu cât te răceai, lacrimile mele se infiltrau și îndepărtau plăcile inimii. Mă durea. Iar apoi ai dat în mine… Și prima bucată s-a desprins ca un ghețar dintr-o banchiză, plutind pe marea amărăciunii. A fost urmată de altele. Altele… Și iar mă închircea singurătatea pe care mi-o ofereai. Indiferența. Vorbele nesăbuite. Pumnii.

Mă dezintegram sub ochii tăi. Tu mă voiai… nu mă mai voiai, de fapt.

Dacă mă priveam, puteam să văd prin pielea străvezie, pătată de vânătăi asemenea ochilor de pe penele păunilor, sufletul care pâlpâia în interiorul ființei mele. Halucinant cum așa o barbaritate crea artă. Mă confesam pereților și plângeam pe umărul pernelor. Credeam că o să mă salveze cineva fiindcă eu eram prea slabă să mă desprind de tot și să îmi iau lumea în cap. Încă aveam speranță. În ce? Că o să te schimbi și totul o să fie ca la început. Că nu o să mai avem de traversat o prăpastie ca să ajungem la celălalt. Podurile spre noi se rupseseră și nimeni nu se mai încumeta să le refacă. Ne depărtam așa cum au făcut continentele: lăsând între noi doar lacrimi și răceală. Resentimente. Și fragmente din iubirea de odinioară.

Te imploram în gând să mă rabzi și să ai milă.

Îmi furai vorbele și îmi încuiai mintea. Vedeam ca fiind normal tot ce îmi făceai. Femeile îndurau durerea, nu? Mama trăise la fel. Îmi era inoculat că astea suntem noi. Martire.
Țin minte seara când am stat afară, schingiuită, numărând firele de iarbă. Îmi treceam degetele peste spărturile din asfalt și făceam inventarul. Câți ani mai aveam de trăit? După situația de atunci, nu foarte mulți. Acum îmi pare rău că am avut dreptate. Câte lovituri de suferit? Tu ai fi spus că atât cât încape. Oricum doar asta mâncam, bătaie. În iad este răcoare.
Mă gândeam că inima mea e la fel de zdrobită ca pulberea. Dar îmi puneam degetele slabe pe piept și percepeam ritmicile zbateri. Deci încă era acolo. Și consideram că e doar fragmentată. Un zid care rămâne fără cărămizi. Una. Două. Paisprezece. Și golurile astea se măreau. Doar din cauza ta.

Simțeam cum sunt înghițită de o gaură neagră ce mătură totul.

Sentimente. Gânduri. Amintiri. Nu mai știam de ce te iubisem. Sau de ce acceptasem totul. O viață de chin! Voiam să iau atitudine. Să răscumpăr momentele pe care le-am pierdut suferind. Să le înlocuiesc cu clipe fericite.
Îmi aminteam că atunci când eram mică, și obișnuiam să țin la lucruri, la oameni, la tot, am avut un cactus… Era pricăjit, verde și plin de țepi. Fără flori. Fără speranță.
Îmi părea mic și neajutorat, și tot ce știam despre el era că toată viața lui, el și întreaga familie, au trăit fără apă.
Voiam ca acel cactus să aibă tot ce nu avusese vreodată. Ce nu avusesem nici eu…
Îmi doream să am grijă de el așa cum natura nu a putut. Așa cum nici părinții mei nu au putut…
Aveam toate intențiile bune cu el. Și câteva traume ale mele de tratat…

I-am pus apă în ghiveciul acela care nu mi se părea demn de el, până când a dat pe dinafară.

Mă gândeam entuziasmată cât de norocos e că a ajuns la mine. Că o să aibă, în sfârșit, grijă cineva, cu adevărat, și de un cactus uitat pe pervaz.
Dar el a murit. Și am plâns…
Pentru că dacă el murea atât timp cât era iubit, cum aș fi putut eu să trăiesc?
Lacrimi îmi inundau ochii și obrajii palizi. Asta nu era soarta pe care o visasem încă de pe atunci. Nu trăiam basmul pe care mi-l citea bunica la culcare. Poveștile nu devin totdeauna realitate.
Fără veste, a apărut cineva lângă mine. Asemenea luminii. Cel mai profund întuneric e înainte de răsărit.
Am tresărit, așteptându-mă să fii tu. Însă el era tot ceea ce noi nu mai puteam fi. Toate culorile care nu reprezentau existența această întunecată. Roșu e pentru iubire, iar galben pentru fericire, verde pentru speranță. Albastru își are liniștea sa, violetul desăvârșește spectrul. Emana culoare. Cu toate acestea mâinile mele tremurau a cenușiu.

Simțeam pe piele privirea aceea, iar un Univers întreg se coagula între noi.

Axele infinitului se răsuceau în jurul aceleiași priviri. A lui. Și atunci, totul exploda și strălucea atât de orbitor, încât îmi dădea curaj.
Dar ce rost mai avea să simt când viața e albă și aerul negru?
Am pipăit cu grijă cuțitul din buzunarul hainei. L-am înfipt hotărâtă, cu o mișcare bruscă, în piept, fără să îi las timp să acționeze, într-un impuls nestăpânit. I-am urmărit chipul terifiat și frumos. Ochii îmi deveneau grei, scăldându-mă într-un ocean al necunoscutului. Buzele îmi fremătau, șoptindu-mi ultimele cuvinte. Eram una cu pământul. Iar rana din piept… Marele Canion.

Autor: Andreea Pițulescu


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

stygian blue

stygian blue

optica vrea să ne joace fest(e) schimbă tonurile după preferințe noi nu
Derulează înapoi