#smileoutofthecloset

#smileoutofthecloset – „Ceea ce te definește nu este un om sau o lege!”

"în Texte" by

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Salut, mă numesc D, 29 de ani, locuiesc în Germania de aproximativ 5 ani, sunt lesbiană și logodită cu femeia pe care o iubesc, am un job de care sunt mândră și pe scurt aș vrea să vă descriu în câteva rânduri drumul parcurs atât în România cât și în Germania fiind „altfel“.

Altfel mult timp pentru mine a fost sinonim cu inferior, din teama de a nu fi respins, din teama de a nu dezamăgi, din teama de a nu corespunde așteptărilor familiei mele m-am simțit ani la rând inferioară celor de lângă mine și asta doar pentru că nu simțeam la fel.

Sigur, am încercat să mă alătur „turmei”.

Să am un iubit ca orice adolescentă de vârsta mea, 17-18 ani aveam la vremea respectivă. Am încercat, dar orice atingere, privire, îmbrățișare sau sărut mă durea psihic și mă mai închideam puțin în mine.  Mă ascundeam și jucam o piesă de teatru demnă de Oscar, cu un zâmbet larg și cu capul sus ca și cum nimic nu m-ar fi doborât vreodată, ani la rând.

Într-o zi îmi spune un tip cu care eram împreună la momentul respectiv „Te-ai gândit vreodată că poate îți plac femeile?”

Ei bine, în momentul respectiv am simțit că am fost pusă la perete și că viața îmi dă două palme. Sigur, am negat și în același timp l-am lăsat să mergă pe drumul lui în timp ce eu îl căutam pe al meu.

Întrebarea lui îmi răsuna în cap zi de zi și știam că trebuie să fac ceva .

De altfel, întrebarea lui a fost foarte precisă, a întrebat dacă m-am gândit vreodată că poate îmi plac FEMEILE. Atunci mi-au venit un val de amintiri în cap. În clasa a doua eram îndrăgostită de profa de engleză, pe urmă în generală profa de engleză și profa de română (ei bine, acum, privind în urmă, am învățat engleză de dragul lor, lucru care sigur m-a ajutat, he, he) și tot așa.

Dar niciodată nici măcar odată nu m-am simțit atrasă de un băiat sau vreun bărbat.

Simțeam că nu pot vorbi cu nimeni, nu voiam să dezamăgesc pe nimeni.

Pe la vreo 21 de ani am avut curajul să îmi împărtășesc sentimentele cu două prietene foarte bune și răspunsul lor a fost „știam și e ok”. M-am simțit pentru prima dată acceptată așa cum sunt și am știut că am nevoie de sentimentul aceasta cât mai des in viața mea.

Sigur, mi-am luat inima în dinți și am început să caut femei și oameni asemenea mie. Nu mai aveam nevoie de nicio confirmare după primele mele experiențe alături de anumite femei care, la momentul respectiv, m-au făcut fericită.

Am știut că EU SUNT LESBIANĂ și trebuie să învăț să mă accept, să nu mă judec, să nu mă las influențată de nimic altceva sau altcineva ci doar de ceea ce simt eu.

În România m-am ascuns ani la rând, nu mi-a trecut vreodată prin cap cum că aș pleca vreodată din țară. Îmi era clar ca toată viața mă voi ascunde și va fi ok, asta până când nu a mai fost ok…

O excursie in Frankfurt mi-a schimbat cursul vieții.

Eram cazată undeva în centrul orașului. Mă trezesc, aud gălăgie afară, mă uit pe geam și văd scris mare pe un carton „proud to be gay”. Sute, poate mii de oameni erau în strada – „Frankfurt pride”. În momentul respectiv am știut că îmi doresc să fiu acolo printre ei, în momentul respectiv ceea ce mi-am propus în România, să mă ascund nu mai era nici suficient nici valabil.

Am ieșit afară printre ei, energia lor mă făcea să simt lucruri pe care nu le mai simțisem.

M-am întors acasă, în România cumva cu sufletul îndoit 3 zile am stat închisă într-un hotel în București, am plâns și m-am decis: locul meu nu e aici, trebuie să fac ceva.

Ei bine, asta nu pentru că îmi era frică de homofobie în România, ci pentru că la momentul respectiv era important pentru mine să nu îmi dezamăgesc părinții, preferam să fiu eu dezamagită de mine însumi, lucrurile s-au schimbat ulterior.

Aveam nevoie de libertate și simteam că trebuie să plec departe pentru a fi liberă.

Am plecat și am realizat că atâta timp cât te legi singur în lanțuri nu vei fi liber niciunde.

Pentru a fi fericit trebuie să îți asumi cine ești. Să nu pleci capul pentru ceea ce ești, să fii mândru pentru tot ceea ce simți pentru că niciun om și nicio lege nu poate să te facă să te simți liber dacă tu nu îți permiți sa fii liber .

Acum locuiesc în Germania de 5 ani, am ajuns aici pentru că mi-am dorit să am drepturi, să nu fiu judecată și să fiu acceptată de societate. Am primit toate aceste lucruri, însă eu nu eram pregătită să spun cine sunt. Asta până anul trecut când din nou mi s-a schimbat cursul vieții datorită orientării mele sexuale.

Acum 3 ani am întalnit femeia visurilor mele.

M-am îndrăgostit de ea la prima vedere, lucru în care nu am crezut niciodată. Ei bine, niciodată să nu spui niciodată! 

Atunci totul a căpătat sens. Ea fiind acceptată ca un om minunat care chiar dacă e lesbiană nu avea absolut nicio problemă cu asta, care, practic, nu ar trebui numită problemă. Ne-am logodit în Amsterdam și… Ok, o să mai scurtez din poveste pentru că se transformă într-un roman.

Relația noastră a avansat într-un mod frumos, eu fiind acceptată în sânul familiei ei cu multă caldură și iubire. Cu timpul am început să mă simt vinovată pentru că în sinea mea știam că același lucru nu va fi posibil în familia mea și acum voi face o paranteză (se spune că nemții sunt reci… Gândiți-vă de două ori).

Mai mult mă durea faptul că ea își asumă oriunde mergeam că eu sunt iubita și logodnica ei. Eu ma simțeam o lașă pentru că nu aveam suficient curaj să pun cărțile pe masă.

Aceste gânduri mă apasau tot mai des și am știut că va veni momentul când voi exploda.

M-a însoțit de multe ori în România. Atât ea, cât și părinții ei, la un moment dat și-au făcut curaj. S-au urcat pentru prima dată în avion pentru a-mi cunoaște părinții. Țin să subliniez că părinții ei nu sunt tocmai tineri, au ambii peste 65 de ani.

Am trăit momente minunate împreună în România. Ei vorbind în germană, părinții mei în română, s-au înțeles cu „google translate” de minune.

Trebuie să specific faptul că părinții mei sunt oameni minunați. Din păcate sunt îndoctrinați și interesați mai mult de ceea ce vor spune vecinii decât de fericirea propriului copil.

Gen, se mărită, face copii, e în rândul lumii. Cui îi pasă ce se întâmplă în interior? Important e ceea ce se vede la exterior.

Nu a mai durat mult și am explodat.

Într-o conversație cu mama am pus totul pe o carte și restul nu a mai contat. Acum când mă gândesc îmi pare rău că nu am făcut asta mai devreme. Nu, nu am fost acceptată și poate nu voi fi niciodată. Mama mea biologică mi-a spus doar „dacă copilul meu e fericit, sunt și eu”. Lucru care m-a făcut să plâng în hohote pentru că cineva era acolo pentru mine.

Dar nu pot spune același lucru despre părinții care m-au crescut. Din start mi-au pus condiții, eu sunt binevenită acasă dar iubita mea nu. Sigur că termenii și condițiile lor sau ale altora nu m-au interesat. Pentru ceea ce sunt, îmi sunt recunoscătoare mie, am fost mereu independentă și am muncit pentru libertatea mea. Ceea ce cred cei din jur nu mă definește și nici măcar nu mă lovește.

Nu-i simt pentru că, dacă am învățat ceva de-a lungul anilor, este faptul că sunt liberă doar dacă îmi doresc sa fiu liberă.

Doar dacă lucrez cu mine. Doar dacă dau ochii cu mine. Doar dacă lupt cu mine; doar așa există o șansă mică de câștig.

Aveam libertatea să fim cine ne dorim să fim. Dar asta nu înseamnă că vom lua mereu cele mai înțelepte decizii și că nu vom face greșeli.

Traumele copilăriei, dorința de a-i mulțumi pe alții, te pot afecta pe termen lung. Uneori e înțelept să căutăm și să acceptăm ajutor.

În încheiere trebuie să spun că libertatea pe care o simt aici, nu o voi simți nicicând „acasă” (acasă mai spun doar din reflex, acasă acum a căpătat un alt sens și nu pentru că am uitat de unde am plecat. Din contră; pentru că NU AM UITAT DE UNDE AM PLECAT) și aici aș avea multe exemple de dat dar mă abțin.

În România, lipsa de respect depășește multe limite și de aici pornește totul. Noi am fost un popor comunist, domn’le. Nu putem noi să acceptăm așa grozăvii, suntem un popor credincios, tocmai d-aia arătĂm cu degetul și dăm în cap.

Adică despre ce vorbim noi aici?! Noi suntem buricul pământului și ne permitem să aruncăm cu pietre și să arătam cu degetul pe oricine și știți de ce? Tocmai din nefericire și frustrare!

Noi suntem generația care poate deschide uși, minți și suflete. Poate astea sunt războaiele zilelor noastre.

Vrei să știi mai multe despre LGBTQIA+? Vezi aici istoria comunității!

Autor: D

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Derulează înapoi