Nostalgia

Nostalgia timpului netrăit

"în Păreri și opinii/De simțit" by

„— Acum este rândul dumneavoastră să spuneți ceva, domnule Darcy. Eu am vorbit despre dans, iar dumneavoastră ar trebui să spuneți ceva despre mărimea încăperii ori despre numărul dansatorilor. […]

— Prin urmare, vă faceți o regulă din a conversa în timp ce dansați?

— Din când în când. Trebuie să schimbi câteva cuvinte.”

Lăsați-mă să alerg înapoi în timp și să mă împiedic undeva în urmă cu două sute de ani, acolo unde Austen elogia regulile pețitorilor de a face curte unei domnițe.

Permiteți-mi să trăiesc prilejul de a palpa degetele cuiva fără ca aceasta să fie o faptă luată de bună. Îmbrăcați-mă cu o rochie lungă, ce să-mi acopere gleznele, și faceți din părul meu bucle. Duceți-mă apoi la bal, să dansez. Ce moment! Ce cuvânt dulce! „Bal”. Un termen precum acelea pe care dacă le repeți de prea multe ori își pierd din semnificație, așa cum s-a și întâmplat. Să fi fost oare uzul său copleșitor de-a lungul anilor, cel ce l-a determinat să fie atât de nesemnificativ în cotidianitatea noastră?

Voi, izvoditori ai istoriei, când ați decis că o scenă a emoției merită să fie transformată într-un loc plin de grosolănie? Măreața noastră adulatoare de iubire, Jane, ne-a învățat care sunt canoanele dansului, dar noi ce am făcut cu acest dar? Am luat însemnătatea sa în propriile mâini, am admirat-o, am lăsat-o să cadă ca apoi s-o călcăm în drumul nostru spre club într-o vineri seară, abandonând-o.

Ce oroare! Ce rușine!

Noi, izvoditori ai istoriei, unde am ascuns rafinamentul șoaptelor între doi amanți? Ce am făcut cu pasiunea Doamnei Chatterley? Când am pierdut dorința de a prețui câteva minute capitale împreună cu cel ce cuteza să ceară o invităție la dans? Acum pare că am dat uitării tuturor versurilor scrise cu visuri. Am decis undeva, cândva, faptul că un grațios “Îmi permiteți?” este mai puțin prețuit decât “Îți fac eu cinste cu ceva de băut”.

Ar trebui să aplaudăm toate plimbările la braț în parc în care se schimbau două vorbe și o taină, să lăudăm toate miile de săruturi între Catullus și Clodia, amorul pur și creștin a lui Dante, aripile iubirii lui Romeo. Ar trebui să-l admirăm pe Heatcliff al cărui suflet era plămădit din aceeași substanță ca cel a lui Cathy, pe Oscar Wilde ce l-a învățat pe dragul Bosie “semnificația Durerii și frumusețea acesteia”, pe Sydney Corton, Mr. Rochester…

“Ce vremuri! Ce moravuri!”

Don Quijote! Don Quijote! Luați-l pe Rocinante și veniți să mă salvați! Donați lumii cărțile ce v-au făcut atât de alienat și eliberați omenirea de această tragică decădere! Dar nu, nu! Să vă fie rușine vouă, “răposatul” Alonso Quijano, sunteți mereu la pat cu febră! Pe ce meleaguri au sfârșit, voi și cei din specia voastră, renumiți cavaleri? Atât de lesne v-au fost înlocuite romanțele? Atât de comod v-a fost să renunțați la ele? Să îl chestionăm pe Ulise pentru a afla cum a conservat fidelitatea soției chiar și în lipsa sa, și poate atunci va înflori iar dorința de a invita pe cineva la bal.

Oh, invitățiile! Unde-au fugit și acestea? Cele primite astăzi se rezumă la unele de pe platforma de socializare pentru a te alătura unui grup cu poze amuzante. Inițiativa de a începe o conversație reprezintă o eternă oscilare între “A da poke sau a nu da poke? Aceasta-i întrebarea.”. Dubiul de a răspunde la “cf” depinde de poza de profil, iar dacă ultimul său share a fost despre un serial vizionat se poate aranja o întâlnire.

O întâlnire! Ce emoții! Ce ardoare! O întâlnire. Oare unde? Pe malul mării? În parc? La o cofetărie? Atâtea locuri, atâtea alternative.

Totuși, hai să ne plimbam cu mașina până la cel mai apropiat fast food, să facem un story, să stăm pe telefon și să plecăm. Până la urmă, persoana potrivită este cea alături de care poți sta în liniște fără să te simți incomod. La sfârșitul zilei el a plătit consumația în speranța unui sărut (măcar), iar toată lumea e fericită.

Dar nu eu, eu voiam baluri pline de mândrie și prejudecată.

Unde să dansez acum? În club? Incomoditatea corsetului a fost înlocuită de cea a tocurilor: putem respira, dar nu putem merge. Însă, până la urmă, ce este dansul în societate, în ziua de azi? Mutatul greutății de pe un picior pe altul timp de câteva ore, însoțit de prea multe băuturi între timp și abandonatul pantofilor pe aleea spre casă. Deloc complicat.

Visam la un “Zadarnic m-am luptat. N-am reușit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiți să vă mărturisesc admirația și dragostea mea arzătoare”, dar am primit un love react la ultima poză.

Visam la o serenadă, dar am primit un link de pe YouTube.

Visam la o scrisoare, dar am primit un tag.

Poate de-ați mai fi fost voi, cavalerilor, ați fi salvat-o pe Anna Karenina. Poate chiar și pe mine.

Astăzi, uitându-mă spre telefonul meu doar asta am: nostalgia pentru un timp netrăit și câteva pagini scrise de alții ce mă fac să roșesc.

Autor: Larisa Mădălina Nădrag


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi