Bar

Trei fete intră într-un bar

"în Poezie și literatură" by

Dacă cineva din mulțimea curioasă și-ar fi putut lua privirea o clipă de la cadavrul storcit al celui care tocmai încercase să traverseze pe roșu către iubita lui, ar fi zărit, lângă chioșcul de ziare, trei siluete aflate în plin sfat. Și dacă acel cineva ar fi știut ce să caute, ar fi observat că umbrele lor fremătau pe trotuarul încins, schimbându-și forma cu rapiditate.

Vocile celor trei se pierdeau în noianul de sirene, secretele lor rămânând pecetluite în triunghiul străvechi pe care-l formau.

― Așadar, ai hotărât să pășești din nou în lume, rosti Viața, salutându-și sora cu o ușoară mișcare din cap.

― Dar chiar trebuia să-l iei acum? Urma s-o ceară în căsătorie! interveni Iubirea, în al cărei ton se împleteau disperarea și mânia.

Moartea se încruntă.

Abia împrumutase corpul unei tinere aflată – în mod total întâmplător și foarte convenabil – în stare de inconștiență ca să poată umbla prin scumpa ei Cetate, iar acum nimerise taman într-o afuristă de reuniune de familie!

Afurisită? repetă Moartea în sinea ei, nițel mirată.
Da, exact! Ce, credeai c-ai să fugi cu trupul meu fără să mă opun? îi răspunse o voce feminină, care ar fi bătut și din picior dac-ar fi putut.

Dar Moartea era la panoul de comandă acum și o reduse la tăcere pe fosta chiriașă fără dificultate. Ridicând nonșalant din umeri, îi răspunse entității cu părul vopsit în toate culorile curcubeului:

― Privește partea bună: aș fi putut să-i iau pe amândoi.

Iubirea își mușcă buzele de necaz, iar ochii ei căprui se umplură de lacrimi. Imediat, însă, chipul i se lumină:

―Nu e totul pierdut! Voi rămâne alături de biata fată și o voi ajuta să-și găsească dragostea din nou!

― Sau poți lăsa lucrurile să-și urmeze singure cursul, sugeră Viața cu aerul cuiva care știa că nu are sorți de izbândă, dar trebuia să încerce oricum.
Moartea le privi în liniște, cufundându-se în familiaritatea micii lor neînțelegeri. Ce simplă era viziunea Vieții, pe când Iubirea căuta mereu să creeze explozii din nimic. Tipic. Și tipică era și reacția ei sau, mai degrabă, lipsa ei de reacție.

― Ba o să-mi dau silința să repar lucrurile! declară cu patos Iubirea, izbind cu pumnul drept în palma mâinii stângi.

Primindu-i semnalul, o adiere caldă, parfumată de liliac și trandafiri, învălui intersecția.

Vacarmul se mai potoli. Îmboldiți de ceva străin lor, necunoscuți se adunară în jurul tinerei aflată în stare de șoc, oferindu-i ba o sticlă de apă, ba un zâmbet compătimitor, ba chiar o îmbrățișare și un umăr pe care să-și deplângă iubitul, dacă simțea nevoia.

Viața clătină ușor din cap, dar zâmbetul ei larg spunea tot ce n-ar fi rostit în ruptul capului. Îi lipsiseră mult suratele ei. Sigur că le vedea urmele la tot pasul – o lacrimă ici, un sărut dincolo ¬–, dar să le aibă cu adevărat alături era plăcut. Era firesc. Îi amintea de Începuturi, când umblaseră braț la braț și clădiseră regate împreună. Acum, însă, trebuia construit fragilul prezent.

― Cred că nu mai avem ce să facem aici, spuse împăciuitoare. Mergem să bem ceva?

Iubirea aprobă cu entuziasm și o porni înainte, fredonând o baladă.

Asta până când realiză că de fapt nu știa încotro se îndrepta, așa că se văzu nevoită să-și aștepte surorile. Strecurându-se pe străduțe pietruite din ce în ce mai animate odată cu lăsarea întunericului, micul grup alesese un bar înghesuit între o galerie de artă și o sală de jocuri. Când deschiseră ușa, fumul a o mie de țigări le învălui, conducându-le către masa liberă de la geamul vopsit în negru. Contrasta interesant cu pereții portocalii.

― Seara asta îmi sună a banc prost, remarcă Moartea, acoperind piesa sirenmetal care urla din difuzoare.

― De ce? întrebară celelalte două la unison.

― Fiți atente: Iubirea, Moartea și Viața intră într-un bar…, zise, apoi începu să râdă amar.

― Și se distrează de minune? continuă Iubirea, plină de speranță.

― Ce va fi, va fi, concise Viața.

Iubirea comandă o Cola, la fel de efervescentă precum ea; Moartea ceru Absint, iar Viața dori o bere brună, ca să-i semene.

― Și? Ce-i cu voi, ce-ați mai făcut? întrebă Iubirea deîndată ce rămaseră din nou singure.

― Știi tu…, spuse Moartea, trasând o linie cu degetul mare în dreptul gâtului.

― Iar eu am avut grijă de cei care-au mai rămas, completă Viața. Dar o să stăm toată seara să vorbim despre muncă?

Niciuneia nu-i surâdea ideea.

― Haideți să facem o înțelegere și să vorbim doar de ale noastre. Fără îndatoriri, fără ascunzișuri.

― De acord! susținu Iubirea.

Își luă pălăria neagră de pe cap și o așeză pe masă, cu gura în sus, apoi puse înăuntru inelul ei în formă de pisică. Viața adaugă propriul ceas de mână (model inteligent, dar nu impertinent).

― Morții mă-sii, murmură Moartea, contribuind cu ochelarii săi rotunzi de soare.

― Dar dacă ți i-ai dat jos, asta nu înseamnă c-o să faci măcel pe-aici? se îngrijoră Iubirea.

Cu o undă de regret, Moartea își dădu seama cât de puține știau suratele ei despre ea și darul ei. Totuși, gândindu-se mai bine, nici ea n-ar fi putut băga mâna-n foc în privința lor.

― Nu-ți face griji, îi surâse. Dar să știți că ieri chiar am fost la un pas să grăbesc sfârșitul unor idioți.
Și le spuse cum căutase în Biblioteca Sferelor un tom străvechi, acum că în sfârșit avea mâini în care să-l țină, dar toată lumea o tratase cu dispreț. Fusese nevoită să-l invoce chiar ea din arhivă, ceea ce lăsase funcționarii fără glas, iar câtorva le sângeraseră urechile la auzul Limbii Primordiale.

―A fost din cauza înfățișării pe care ți-ai ales-o, spuse Iubirea, atingând-o ușor pe braț. Mă tem că lumea încă are suspiciuni față de orice e diferit.
Și Iubirea se întrebă dacă nu cumva balanța se dezechilibrase câtă vreme ea fugărise idealuri mai înalte.

Cine știa câtă sfadă pătrunsese în inimi fără ca ea să observe?

― Dar voi îndrepta eu totul! adăugă ea cu determinare, mâna ei radiind căldură pe pielea înghețată a celeilale.

Baftă cu asta.

Moartea îi dădu dreptate vocii. Oamenii erau oameni și nu avea mari pretenții de la ei. În schimb, ea era încântată de părul roșu, geaca de piele, bocancii, inelele și tatuajele! Sigur, încă mai avea ceva bătăi de cap cu voința gazdei, dar îi plăcea să aibă un pic de companie.

Când comanda le fu în sfârșit adusă, cele trei ciocniră în sănătatea nimănui și luară câte-o înghițitură.

― Bun, acum povestiți-mi despre Cetatea mea! ceru Moartea cu patos.

Și veștile curseră ca nenumărate pârâie adunate din toate colțurile și din toate epocile, până ce se uniră într-un torent lin atunci când vorbea Iubirea și vijelios atunci când Viața prelua cuvântul. Se aflară vești despre incendii și reconstrucții, despre portale care aduceau vizitatori din alte lumi, despre Sfatul Magilor, despre umbrele care mișunau la periferie, despre râsetele copiilor și comorile care se arătau numai celor cu adevărat necăjiți.

Moartea ascultă cu luare aminte, fumând în răstimpuri și tânjind după momentul în care avea să străbată din nou Cetatea din Cetate în tihnă.
Mijeau zorile. Barmanul, dornic să se reîntoarcă la liniștea sicriului său, le făcu nota. Trio-ul mai poposi o vreme în mica piațetă, privind cețurile risipindu-se peste Dealul Balaurului.

Viața trase aerul curat în piept, cuprinsă de un rar sentiment de mulțumire deplină. Bine ancorată în pământ, cu ceasul din nou la încheietură, era gata să țină lumea în palme. O privi cu afecțiune pe Iubire făcând mici piruete, cardiganul colorat unduindu-se în aer ca pelerina unei regine, și cu prudență pe Moarte, care termina ultima țigară.

― A fost o seară faină, murmură Viața. Poate ne mai vedem.

― Da! râse Iubirea. Mie mi-a plăcut mult!

― De ce nu? rosti Moartea, ridicându-și ochelarii pe nas.

Apoi fiecare o porni pe drumul ei. La urma urmei, nu fusese vorba de un banc, ci de adevăr.
Iubirea, Moartea și Viața au intrat într-un bar și, din acest motiv, nimeni nu s-a îndrăgostit, n-a murit și nici n-a avut vreo revelație subită în acea noapte.

Autor: Maria-Laura Antohe


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Freamăt boreal

Freamăt boreal

„Îmi erai ritmul infinitului Și rima somnului veșniciei”
Derulează înapoi