orbi

Orbi

"în Poezie și literatură" by

La o răscruce de gânduri aveam să găsesc un sfânt. Murdar și ostenit, răpus de greul sfințeniei sale. Și numai diminețile răcoroase-mi sunt tăcuți martori ai groazei ce-mi scutură oasele, căci sub cortina fiecărui apus, sălaș de sfinți. Poate toată această nelegitimă teamă de grotesc îmi lasă o urmă de îndoială și delir; ne vom mântui cândva?

Răspunsul întârzie să apară, o fi pierdut prin tramvaiele ce miros a sudoare și rugină, însă asemenea unui zero împărțit egal, la rându-mi, îmi fac timp să sper și strig fără de voce, “salvează-mă, părinte!” Mă aude cineva? Disperarea mea n-are ecou, precum disperarea altora răsună, și mă aleg cu o tăcere pe care nu o mai suport.

Lacrimile și pumnii știu că nu trezesc vreo trăire, o fărâmă de uman în El, poate doar un spasm al conștiinței, o piatră aruncată într-un râu fără de valuri. Cert e că în impecabilul imperialism al sfinților, eu nu mi-s demn.

Coboară, arată-ți chipul, că nu îți mai cer iertarea. Știu că te-ai simți rușinat să mă refuzi a mia oară. Nu mai cer. La urma urmei, ce pot eu să fac cu ea? Nu pot desface nici sticlele de coniac, nici nasturii de la cămașa unei femei. Nu o mai vreau, așadar Coboară și primește Tu iertarea mea.

Te iert. Tată.

Un exces de uman, ofer iertare, căci de-ar fi posibil să pășesc printre păcatele mele, o galerie, ce-i drept, boemă, nu aș putea să le devin critic, poate nici să le privesc. Majoritatea rămân forme fără de conținut, când eu mi-aș fi dorit ceva baroc. Nu le-aș înțelege pe deplin, nu aș diseca răul, nu mi-aș alinia demonii pentru a le cere cauzele nașterii lor.

Poate unii mi-ar sporovăi povești, m-ar pierde cu metafore și în metafore. Poate unii dintre ei, cei care-mi ședeau pe umeri când mă găseam cu o carte în mână, apucând a învăța și ei un dialog, poate doar ei ar vorbi răspicat și fără ocolișuri, dar nu despre noi. Căci prea rar este răul subiectiv.

Și uite așa mi-aș pierde răgazul de a vorbi eu cu ei, nu aș părăsi galeria mea de păcate nici mai înțelept, nici mai bun. Și se pune iar problema de a-l privi pe El, rușinat și dând din umeri. Te dezamăgesc, Tată, cu naivitatea unui copil, dar nu copilul Tău.

Râd ca un nebun. Apoi râd ca mine.

Pierdut-a-mi mințile? Ori am încercat să zbor și am căzut, desfăcându-mă în mii de alți eu ce au luat-o la sănătoasa imediat ce s-au văzut rupți din mine. Am rămas eu, întins și rupt, pe pământul de un cald părintesc. L-am sărutat, abia atingându-l cu buzele-mi crăpate, iar el m-a primit. Și-a ridicat brațele de-argilă și m-a îmbrățișat, să nu deger peste noapte. Adormit așa, am amorțit, iar spre dimineață, argila s-a făcut nămol, murdărindu-se până în adâncul stomacului.

Cu mizeria pământului, pietricele și fire de iarbă m-am lipit, să fiu întreg. Luasem în greutate, poate n-ar fi trebuit să pun și pietre, dar m-au ținut picioarele. Am stat așa, întregit și nou, puțin mai om, mai puțin înger. Mă doare. Crăpăturile și oasele mele rupte, și oh, cum am îndrăgit durerea de la acel prim amor. Iar după durere, n-am mai simțit nimic și am știut că e gata, sunt eu.

Sunt eu.

Și-a început pământul să țipe și să cânte pe note înalte. Din străfundul său m-a întrebat “Ce vrei să îți aduc? Ce vrei să îți dau, fiul meu cel nou?” A fost răbdător până ce am stat eu pe gânduri, pentru ca la finele unei introspecții totuși scurte, să îi răspund:

– Nu voiesc nimic, poate un răgaz. N-am încheiat a fi om. N-am terminat de iubit. Mai lasă-mă, că la tine mă întorc.

O lacrimă sărată s-a rostogolit pe obrajii-mi încă murdari, rușinat fiind de simplitatea inimii pe care o primisem. Dar știu că pământul mi-a ascultat dorința și a adormit în tăcere, așteptându-și cu răbdare fiul. Mi-am luat sufletul în mine și am plecat. Acasă.

Kiev, șapte dimineața.

Un tablou, copie fidelă după Ivan cel Teribil al lui Repin, căzut după canapea. Cărți cu pagini rupte, deschise și întinse pe covor, cerșind parcă sărutările unui amant prea tânăr. Un ficus căruia-i priește atmosfera. Sunetul inconfundabil al unui Karabiner 98.  Clara stă întinsă, pierdută-n cearșafurile nespălate de zile bune, stă lungită, într-un tricou prea larg și pantaloni de-ai mei. Am putea merge la mama, la Torchyn. Câteva zile, că oricum se plânge că nu mai poate singură și trebuie să se apuce și de grădină, zise Clara, încercând să-și mascheze vocea tremurândă.

– Nu, inima mea, nu se poate, știi bine. Mergem după, mai e timp până se poate lucra în grădină, încă-i înghețat pământul.

Tăcere.

Și-n momentul acela tot ce mi-aș fi dorit e să mă predau. Să îmi las întregul corp să cadă lângă ea, să îi sărut tălpile și să pot să plâng. Să plâng șiroaie, să țip, să recunosc că mi-s reci oasele de-atâta teamă. Să mă predau. Gata, nu mai pot fi cel ce luptă, nu mai pot fi cel ce imploră zeii, cel zămislit din murdăria pământului. Gata. Sunt un simplu om, și mi-e teamă. M-ar fi iubit poate și mai mult.

Kiev. Opt dimineața. Nu m-am predat. Nu am plâns. Am rămas un laș. Ani buni trecuți de când m-am scufundat în lutul cald, ani buni de când am devenit ceea ce sunt. Am cerșit timp să pot descoperi ce-i iubirea, ce-i face pe oameni…oameni. De ce-i iubește Tatăl pe ei, mai mult decât ne-a iubit vreodată pe noi, ce-i ăla suflet și câte grame are?

– Clara, ascultă-l pe tatăl tău un minut, bine? Dacă deseară, când bate de orele opt, nu ajung, să nu mă aștepți. Nu mă cauți, nu plângi, tu n-ai voie să plângi! Aștepți până ce nu mai zbiară gloanțele, și ieși din oraș. Nu vreau s-aud nimic, te duci direct acasă la maică-ta și o îmbrățișezi.

Ochii ei mari sclipeau. Și nu m-au lăsat o clipă. La fel cum nici întreaga mea ființă nu avea vreodată să își ia privirea de la ea.

Kiev. Opt și treizeci și cinci dimineața. Am ieșit din vechiul apartament ce ne-a găzduit o vreme, blocați fiind în blestemăția asta de război. L-am urât. Uși duble, din lemn, tavan mult prea înalt și canapele incomode. Pereți de-un bleumarin spălăcit,  rămas coji spânzurate pe tencuială. Miroseau acei zeci de ani în care venit-au oameni și plecat-au oameni. Copii, dezamăgiri, moarte, iubire, bucurii și liniște. Mirosea istoria lui, la fel cum va mirosi și istoria scrisă-n asfaltul rece al străzilor ucrainiene.

Va puți ura și urletele, va puți libertatea ce nu va depăși vreodată paginile-n care-i scrisă cu cerneală. Și sper ca și Clara, când va găsi curajul și puterea de a se întoarce, de mână cu nepoții mei cu păr castaniu și ochi albaștri, să simtă mirosul ăsta. Să fie copleșită de dragostea în numele căreia s-au tăiat capete.

Kiev. Paisprezece.

Stăm în spatele unui camion pus strâmb la intrare-n parcul mare. Un copac și-o bucată de tablă ne țin captive umbrele. Un tânăr cu obrajii rumeniți de frig vorbește-n șoaptă la telefon, o liniștește pe maică-sa că totu-i bine. “La revedere, mămică.” Bărbatul ce stă în fund, lângă mine, e încremenit. Privește-n gol. Din capătul străzii zboară gloanțe către noi, pe stradă mai stă câte un ins întins în poziții nefirești. Nu mai suflă. “La revedere, mămică.” Sub noi un pământ ce parcă nu mai rabdă.

– Pun pariu că se distrează copios zeii, zise bărbatul cu privirea pierdută. Au un simț extraordinar al umorului, să știi asta de la mine, fie toți ai dracu. Scuipă cu dispreț, fără să clipească.  Tânărul îl auzi și lăsă capu-n pământ de parcă s-ar fi scuturat de blasfemiile auzite.

Nu știu dacă zeii au umor.

Nu știu nici măcar dacă ei au ochi.

Kiev. Seara. O bătaie și trei gloanțe mai târziu.

Nu, zeii n-au ochi. Bâjbâie fără a avea idee unde. Unul s-a și împiedicat de tânărul ce-a stat lângă mine azi. Noroc că n-a căzut pe Pământ.

Autor: Mihaela Nicoleta Jurca


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

stygian blue

stygian blue

optica vrea să ne joace fest(e) schimbă tonurile după preferințe noi nu
Derulează înapoi