Timpul

Timpul care nu există

"în Păreri și opinii" by

Acum câteva luni (că atunci voiam să scriu asta, dar n-am avut succesul), studiam bătrânii din jurul meu, în special pe ăia arțăgoși. Și mă uitam la ei și la modul în care se uită ei la alți oameni în transportul public, sau pe o bancă în parc, sau la un restaurant, undeva unde ei nu mai au loc să stea jos și trebuie să-și susțină greutatea în propriile picioare pentru vreo 10 minute. Și apoi îi auzi comentând despre generația asta care n-o să-i ducă nicăieri. Atunci m-am gândit: generația asta e într-o grabă continuă și ăsta e cel mai deranjant lucru pentru bătrâni. Dar așa e cu timpul care, din păcate, nu există.

„Vai, tinerii ăștia se grăbesc mereu!”, „Copiii din ziua de azi nu mai fac nimic! Toți se grăbesc și n-au timp…”

Da, păi, cam asta e treaba. Societatea a evoluat mult. Istoria din ultimii 100 de ani cuprinde mai multă informație decât toată istoria de până atunci. Totul e într-o continuă dezvoltare și noi încercăm să ținem pasul cu ea. Chestia e că, având toate lucrurile astea, sunt și mai multe de făcut. „Nu mai există timp.”

Mă uit în jur la toate îndatoririle pe care oamenii le au, toate proiectele în care sunt implicați, temele care vin din școli pentru elevi și discuțiile dintre ființe – că doar astea au mai rămas. Toată lumea se grăbește, încearcă să termine totul la timp, să facă pe cât se poate de mult, chiar dacă de multe ori nu e și calitativ, ca să aibă câteva clipe de laudă și timp liber. Nu știu exact care e treaba cu marea majoritate, în special grupele astea de vârstă ceva mai mari decât mine, și nici n-o să le am pe ele în vedere de acum. Momentan. O să conturez totul de la Generația Z în jos.

Fac parte din ea și nu știu prea multe, dar cert e un lucru: facem ce facem ca să avem timp pentru noi.

Suntem mereu într-o grabă, de acasă la școală, de la școală acasă, alte cluburi, activități, voluntariat, pregătiri, lucruri care ne dezvoltă profesional în mare parte, niciunul care să ne acorde timp nouă. Unele dintre acestea nu sunt făcute măcar nici din proprie inițiativă; sunt „sugestii” ale părinților, pe care le faci obligat. Toate se adună, și timp nu mai avem. Suntem generația care nu a fost învățată să aibă grijă de ea, ci mai mult să fie competitivă și mai bună decât celălalt. Am crescut cu asta și de aici începe.

Suntem într-o grabă continuă ca să avem timp. Vrem timp pentru noi, nu timp de ieșit în cluburi, nu timp de fumat pe ascuns în spatele blocului, nu timp de teatru sau de citit o carte bună, timp pentru noi: TIMP ÎN CARE SĂ STĂM 5 MINUTE DOAR CU NOI ȘI SĂ NE GÂNDIM CE AM FĂCUT, CĂ SUNTEM BUNI LA CEEA CE FACEM, CĂ ĂSTA E TIMPUL MEU DE RELAXARE. Dar nu e timp…Timpul…

Vin de la școală am 4 teme și alte 10 proiecte pentru următoarea zi.

Mă grăbesc să-mi prind autobuzul ca să ajung acasă devreme, să mănânc ceva în timp ce-mi organizez ordinea de teme și apoi să-mi fac temele în cel mai rapid mod și cât se poate de bine ca să am timp de mine, timp să meditez. Dar nu am timp… Abia am timp să dorm și pară-mi-se că și 4 ore de somn pe noapte sunt deja prea multe și că ar trebui să dorm mai puțin, să muncesc mai mult pentru școală, pentru viitorul meu. Pentru asta există mereu timp, se pare…

Sunt într-o grabă totală ca să termin tot ce am de făcut, să-i fac pe ceilalți mulțumiți și să am timp să respir. Mă grăbesc ca să pot să respir. Și totuși, încă nu rămâne timp…

Problema bătrânilor cu graba asta nu e că nu putem observa micile plăceri din viață (ceea ce e un mare păcat), ci că ne mișcăm prea rapid pentru ei și ei nu pot înțelege.

Sunt deranjați de rapiditatea cu care noi ne mișcăm, îi obosește.

Nu pot ține pasul cu lumea dacă mă opresc o secundă. Iar ei mă vor „al lor”, dar și să nu mai fiu grăbit. Eu nu pot. Graba mea îmi câștigă timp, timp pentru care oricum nu am timp…

Am crescut în lumea unde „ca să reușești, trebuie să faci mai mult”. Dar societatea a evoluat spre „reușita e în timpul pe care-l ai pentru echilibru”. Insă noi încă nu vedem asta.

Cât de mult ne-a afectat trecerea atât de rapidă a timpului? Vezi chiar aici!

Ne grăbim pentru că vrem să supraviețuim, vrem timpul nostru, de măcar 5 minute, unde pot să-mi închid ochii și să simt aerul din jurul meu. Atât.

Aș vrea să mai scriu, dar cred că e prea mult.
Aș vrea să fi continuat cu „generația mare”,
dar cred că-și pierde din farmec.

P.S. La început vei găsi o poză din cele 5 minute.

Tudose Maria Adela are 18 ani și a făcut balet de performanță timp de 12 ani. A început să scrie la vârsta de 7 ani, compunând poezii pentru aniversările mamei și bunicii ei. În timp, a renunțat la a mai scrie poezii și a început să scrie proza (în special descrieri de natură). A primit premii distincte pentru lucrările sale, câteva fiind publicate („Corpuri efemere” – editura MLR, „Fata din oglindă” – editura TracusArte). Totuși, poezia este locul în care se retrage pentru a-și mărturisi sentimentele, iar filosofia, pentru a evada din viața zilnică.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi