Medeea Iancu

Interviu cu poeta Medeea Iancu: Despre feminism, literatură & educație

"în Interviuri/Păreri și opinii" by

Cu doar câteva luni în urmă, o prietenă mi-a recomandat să citesc „Delacroix este tabu: Amendamentele lirice”, un volum de poeme semnat de Medeea Iancu, ce m-a intrigat instant. Impactul a fost unul uriaș, acela fiind primul meu contact cu literatura feministă. Cu fiecare vers citit, îmi doream tot mai mult să descopăr substraturile cărții și să discut cu femeia aflată în spatele acesteia, așa că am contactat-o pe Medeea – poetă și regizoare – care mi-a vorbit despre începuturile poeziei sale, despre portretizarea feminismului în România, discriminare și nu numai.

Cum ai început să îmbini pasiunea pentru poezie cu interesul pentru egalitatea de gen? Când ai avut primul impuls de a scrie și de a publica?

Eram mică atunci când am început să scriu. Printre primele cuvinte pe care copiii le aud, au legătură cu violența, misoginia, discriminarea, rasismul, ostilitatea și stigmatizarea: “curvă, handicapat, chior” etc. Am trăit și trăim în lumi separate: copiii nu erau lăsați să se joace cu copiii romi sau cu cei cu dizabilități, fetele erau tratate diferit față de băieți, șansele lor erau puține și inexistente pentru copiii romi.

Lumea de atunci e geamănă cu cea de acum. Am scris în urletele femeilor din apartamentele vecine, în violența romantizată și ridiculizată. Mi-am văzut colegele desfigurate de bătaia taților sau partenerilor, toată literatura pe care am citit-o în manuale, cea care ni s-a predat, înfățișa femeia ca obiect, cârpă, proprietate; incapabilă, un copil, desfrânată, imorală și anormală, literatură în care rasismul ne era predat drept artă și lucru natural, o literatură în care doar bărbatul alb era prezentat uman, important, erou, model, în care violul și violența asupra femeii erau romantizate și normalizate. Iar când intrai sau ieșeai din casă, când intrai în curtea școlii sau în sala de clasă, te așteapta aceeași violență, hărțuire, abuz, rasism.

Când am început să scriu, știam că vreau să public la un moment dat, dar lumea mea era diferită și separată de marea lume extraordinară a literaturii, care ni se preda în școală: a fi scriitor se referea doar la bărbat. El era alesul lui Dumnezeu, unicul, centrul literaturii, superiorității, dominației. Nimeni nu ne-a vorbit despre egalitate, rasism, istoria romilor, drepturile femeilor, segregare, hărțuire etc.

Lumea era după chipul și asemănarea scriitorilor de pe pereți. Copiii romi nu ar fi fost puși în prima bancă dacă ar fi avut miopie. Noi eram crezuți dacă spuneam că nu am furat, ei nu, noi eram în continuare deștepți chiar dacă luam note mici, ei erau amenințați cu repetenția. Umanitatea era albă și masculină, iar această umanitate, ni s-a spus, ne reprezenta pe toți. O fată romă nu ar fi putut avea, în continuare, același traseu ca al meu.

Ea se vede reprezentată în această lume, istorie, literatură ca o dublă problemă: o dată că este fată, apoi că este romă. Singurul care definea realitatea literaturii și a societății, realitatea altora era bărbatul alb. Este o problemă structurală, istorică, în care școala, educația, biserica, literatura, societatea ne educă să acceptăm rasismul, discriminarea, segregarea ca lucruri firești, care ne educă cu ostilitate și ne învață că unii sunt superiori, iar alții inferiori. Ne învață să fim solidari în rasism, violență, sexism și discriminare. În patriarhat nu ai limbaj, nu ai sine.

Altcineva îți spune povestea, altcineva vorbește pentru tine și despre tine, ești adusă într-o stare de transă în care repeți ce ți s-a spus, știi pe de rost anul nașterii și morții cutărui scriitor, știi cum arăta casa lui, când scria, ce mânca înainte, cât dormea, cât scria, ce citea, dar despre tine și despre femeile dinaintea ta, cine erau ele, despre cum au început ele să scrie, când, cum, este înghițit de istorie.

Când eram mică și începusem să scriu, mă uitam pe cărțile diverșilor scriitori… detalii, nesfârșite, mai ales despre tații acestor scriitori. Tații ieșeau mereu în față, oricât de nesemnificativ fusese ceea ce făcuseră în viață. Lumea în care am început să scriu, la fel ca cea de azi, nu concepea creația unei femei decât dacă se ajusta la cerințele mereu incoerente, confuze, duplicitare, patriarhale ale lumii literare. Istoria și literatura ne-au fost și ne sunt predate corupt. Valoarea femeii este văzută în continuare ca fiind loialitatea și dedicarea acesteia față de bărbat și față de literatura lui.

Cumpără de pe Cartepedia cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Cărturești cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Emag cartea Medeei Iancu!

Care este mesajul pe care-l transmiți prin arta ta?

Unul în care toată lumea să fie recunoscută ca persoană, nu doar bărbații albi, hetero, creștini, în care să ni se recunoască contribuțiile, umanitatea și diversitatea. O lume cu o nouă conștiință, căci ceea ce construim azi vor vorbi generațiilor viitoare, le va ajuta să nu mai cadă în bucla ignoranței, negării și dezumanizării.

Care este părerea ta despre felul în care feminismul este portretizat actualmente în România?

Feminismul nu există în conștiința națională, sau există ca ceva diabolic. Cum în școală nu se predă așa ceva, se perpetuează tot felul de mituri, dezinformări și manipulări: e o problemă multigenerațională. În toți anii ăștia am văzut foarte multe femei și încă foarte, foarte mulți bărbați vorbind sau scriind despre feminism fără să știe ce înseamnă; unele femei spuneau chiar că nu au nevoie de vot. Ce uită aceste femei însă, este că fără acest feminism, nu ar putea azi ieși din casă, face cumpărături, scrie pe internet și încă multe alte lucruri le-ar fi interzise: pentru că sunt femei.

Uită, de asemenea, de privilegiul de a fi albe. „Viziunea” acestei țări, acestui sistem educațional, se vede în faptul că nu s-a gândit până în 2020 (și nici acum nu pare să se gândească) să introducă o materie despre feminism, măcar pentru liceu. Acești tineri și tinere sunt crescuți fără informații despre propriile drepturi, despre propria istorie, ceea ce îi face vulnerabili/le la tot felul de abuzuri. Acest sistem educațional ne educă să fim disociați, dezinformați, rupți de realitate, ne educă să nu recunoaștem abuzul, să fim obedienți și loiali unui ideal alb, corupt și oprimator. Cumințenia asta nu te protejează de abuzuri, te menține în ignoranță și manipulare, și perpetuează tot felul de discriminări, justificări ale discriminării și segregării.

Ce nu se înțelege, printre altele, din feminism, este de ce femeile nu au avut drepturi și acum că le au, ce mai vor? Este o problemă în felul în care am fost educați să vedem femeia, egalitatea și diversitatea. Egalitatea și diversitatea lezează pe mulți, iar această lezare vine din frică și superioritate: frica de celălalt, frica că nu vom mai fi văzuți și că nu ne vom mai vedea unici. Frica, mai ales, de a pierde privilegii, frica de a nu mai fi partea dominantă, frica de necunoscut, frica că vei pierde ceva ce îți este familiar și care-ți formează o parte din această falsă identitate, frica de faptul că superioritatea rasei și genului au fost minciuni, frica de a fi văzuți ca fiind rasiști, sexiști etc., frica de a confrunta istoria și de a te maturiza.

De aici vin tot felul de dezinformări și manipulări: cum nu ești conștientă de propriile drepturi și de propria persoană, cum ai fost educată să te percepi doar prin ochii bărbatului (alb) care a decis pentru tine (cine ești, cum ești, ce ai voie să faci), când ai fost educată cu mituri despre femei, literatură, istorie, când ai fost educată cu politici misogine, rasiste, segregaționiste, ajungi să aperi această moștenire, viziune și parte de falsă identitate, spunând și crezând că femeile își pierd feminitatea dacă devin feministe, că femeia odată feministă, va fi femeia-bărbat, că feministele urăsc bărbații, că bărbatul este singurul creator, că o femeie nu va putea scrie niciodată la fel de bine ca un bărbat etc.

Sunt multe manipulări create în jurul feminismului pentru a crea teamă. Această teamă insuflată femeilor vine din mai multe direcții, o dată pe filieră religioasă, apoi prin strădaniile Coaliției pentru Familie, tot felul de grupuri extremiste și conservatoare, dar și din zona literară. Trebuie să rămâi dependentă, acesta este mesajul acestor mișcări. Odată ce creezi această teamă și repulsie, dispreț față de feminism, poți justifica apoi orice: în special violența și păstrarea stării de fapt: patriarhatul. Feminismul este portretizat ca o patologie, încă un motiv în plus pentru a justifica nerespectarea drepturile femeilor și de a spune că femeile trebuie să rămână proprietăți și departe de spațiul decizional/creativ.

Această teamă creată față de feminism are scopul de a menține femeile sub control, dar și de a împărți femeile în demne și nedemne, sănătoase și nebune. Feministele sunt văzute și mai puțin persoane decât femeile care nu-s feministe. Numai această expresie, femeia-bărbat arată, de fapt, că tu ca persoană ai fost educată să crezi în roluri de gen și tot felul de stereotipizări, să crezi că unele lucruri sunt exclusiv pentru bărbat și că tu, ca femeie, nu ai dreptul la ele, ba chiar că este nefiresc, anormal să le vrei.

Apoi, această afirmație, că feministele urăsc bărbații, arată alte probleme: dacă feministele urăsc bărbații, cum se face că în lume milioane și milioane de bărbați ucid, violează, răpesc femei? Cum se face că în lume există în continuare milioane de femei fără drepturi? Cine pe cine urăște și ale cui sunt aceste acțiuni și ce a făcut bărbatul alb în istorie? Pe de altă parte, teama asta de feminism vine și din ideea inoculată că feminismul va corupe literatura și că literatura feministă nu e literatură. Fundamentul literaturii este fantezia masculină, fantezie pe care unele femei au internalizat-o, fantezie care apără dominația bărbatului alb, fantezie care exclude diversitatea și culturile, fantezie care ține cu dinții de tradiția oprimatoare și o vrea înapoi.

După ce suspinăm nostalgici când spunem că nu mai trăim vremurile de altădată: după tradiția literară misogină, violentă, homofobă, rasistă, după secolele în care femeia nu avea ce căuta într-o bibliotecă, școală, redacție, juriu, Parlament?

Medeea, mulți te consideră o poetă controversată. De ce curajul tău de a fi o voce pentru cele reduse la tăcere este interpretat negativ? Cât de mult contează părerea cititorilor pentru tine?

În primul rând, pentru că sunt femeie, iar conform învățăturilor patriarhale, femeia trebuie să-și știe locul, să fie supusă și mută, să lase bărbatul să decidă și să vorbească pentru ea. Femeia trebuie să spună ceea ce a fost învățată să spună, ceea ce bărbatului îi convine să audă, să îi facă pe plac, să fie decor și papagal, să nu vorbească despre ea, ci despre el. Reducerea la tăcere a femeii este istorică și cuprinde foarte multă violență.

Umanitatea și literatura înseamnă în continuare bărbatul alb, de aici vine această furie: se apără superioritatea masculină, dominația, unicitatea și meritul bărbatului, păstrarea poziției și îndreptățirii lui. Furia bărbaților albi față de reușita, independența femeii, se vede în fiecare zi pe internet, în viața de zi cu zi, în declarațiile deputaților, purtătorilor de cuvânt ai bisericii sau partidelor, în titlurile ziarelor, furia bărbaților albi este confundată de aceștia cu dreptul la exprimare. În această încercare de apărare și de reducere a disconfortului creat de confruntarea cu altă realitate, se vrea restabilirea ordinii, iar această ordine înseamnă imaginarul sexist, rasist, homofob, imaginarul violenței etc.

Umanitatea este diversitate. Iar pentru rasa albă, adică pentru mulți dintre noi, diversitatea este echivalentă cu o traumă, pentru că am fost făcuți să credem că rasa albă înseamnă universalul. Suntem educați/te în continuare să considerăm ca fiind ofensiv dreptul femeii de a vorbi, iar asta este o problemă structurală. Când transgresezi acest rol prestabilit ești pedepsită, iar prin această pedeapsă, care și ea este plină de violență, se încearcă restabilirea controlului și punerea femeii la locul cuvenit: este transformată din nou într-o problemă. Nu femeia este problema, nu minoritățile sunt problema, cum am fost făcuți și făcute să credem, am făcut din acestea o problemă pentru a scuza comportamente abuzive, o educație disfuncțională, pentru a justifica oprimarea și exploatarea istorică, pentru a continua această moștenire.

Reducerile la tăcere ale femeilor sunt diverse, numeroase, complicate, și implică nu doar statutul social, ci și rasa/etnia, identitatea sexuală etc. E nevoie de cât mai multe voci, diverse, dar pentru asta trebuie să întrerupem tiparele ordinii prestabilite, să examinăm realitatea consensuală, să creăm spațiu pentru femei ca astfel să poată vorbi, un spațiu în care să nu fie hărțuite și discreditate, batjocorite sau chiar reduse din nou la tăcere. Părerea cititorilor și cititoarelor contează atât timp cât aleg să-și împărtășească cu respect experiențele pe care le-au avut citindu-mi cărțile.

Cum privești absența autoarelor din manualele școlare și ignoranța sistemului educațional față de subiecte precum feminismul și nu numai?

Absența asta a autoarelor nu e doar o absență oarecare, minoră, o omitere involuntară. Este o excludere istorică și cu intenție. Ce ne face asta nouă, fetelor, dar și băieților, este că ne distruge sensul realității, identității. Susține și menține o conștiință națională în această paradigmă: literatura este masculină și albă. Băieții pășesc într-o lume care știu că este a lor, că le aparține, nu o pun în discuție, ei sunt văzuți ca ființe, experiența lor este considerată universală și umană.

Când te uiți în manuale, vezi, în cel mai bun caz câteva autoare prin note de subsol, exerciții, lecturi opționale; asta transmite și întărește mesajul că locul femeii nu e în artă sau oricare alt domeniu, că e nepotrivită, sau, din contră, excepțională. Ce face asta, din nou, fetelor, în special, este că le înstrăinează de ele, de o istorie a femeilor despre care nimeni nu le spune și despre care nu învață; întărește prejudecăți cu care deja copiii vin la școală. Fetelor rome le face și mai mult rău, ele sunt obligate să se identifice cu o istorie albă, oprimatoare, pe de altă parte, propria lor literatură, cultură le sunt respinse, interzise.

Le face pe fete să se simtă, după ce deja li s-a spus, că-s inferioare, incapabile. Orice ar face, oricum nu sunt credibile, le face să creadă că nu au viitor și că nici nu trebuie să aibă. Ce li se transmite este că nu sunt recunoscute ca cetățene și ființe, căci cei care sunt recunoscuți ca cetățeni și ființe, li se respectă imaginea, demnitatea, contribuțiile, drepturile. Băieții vin cu privilegiile genului și istoriei, al influenței, credibilității și autorității. Această absență ne modifică percepția, felul în care ne uităm la lume, felul în care lumea răspunde: nu avem unde să ne oglindim și cine să ne oglindească. Sau ceea ce vedem, sunt reprezentări corupte. Asta modifică și întărește, firește, și percepția băieților.

Pe de altă parte, lipsa unei diversități în literatură, ne menține în continuare în ignoranță, ne face să nu ne vedem propria culoare, să facem din alții o problemă. Începi să vezi foarte clar, de la un moment încolo, că educația care spune că-ți vrea binele, că țara care spune că îi pasă de tine, nu îi pasă, nu te vrea, nu te recunoaște, nu-ți recunoaște istoria, contribuția, capacitatea, potențialul.

Nu te lasă să fii și să participi, viața ta ca fată nu contează, ești considerată inexistentă sau folosită atunci când este vorba de a întări prestigiul scriitorilor sau țării.

Nu vrem feminism în școală, pentru că asta ar însemna că am începe să gândim, iar sistemul este făcut astfel încât să te facă să nu gândești, să nu chestionezi nimic. A învăța despre feminism, ar însemna să chestionăm și să deconstruim o întreagă istorie. Ori educația merge exact în sensul opus, de ascundere, mistificare, idolatrizare, nostalgie, păstrare de privilegii. Exact ca în cazul copiilor neglijați de părinți, ceea ce transmit țara și educația este că fetele, fetele rome nu sunt suficient de importante pentru a fi educate, informate, luate în cosiderare.

Am auzit de atâtea ori că nu avem autoare, că nu sunt suficient de bune, nu este așa: le avem, dar au avut ele aceleași șanse ca autorii? În ce fel am educat fetele de-a lungul acestor secole? În ce fel am educat băieții și fetele astfel încât să creadă asta? De ce am transformat lumea într-o supremație a bărbatului alb și acum ne facem că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic?

Pe de altă parte, Hortensia Papadat-Bengescu a fost eliminată din manuale sub pretextul că scrie prea dificil pentru copii; dar ceilalți scriitori incluși în manuale nu scriu prea dificil pentru copii? Problema este alta: când toată viața ta de elev/ă ești educat/ă să citești doar literatură scrisă de bărbați albi, când doar asta ți se predă și doar această literatură este analizată și considerată demnă, când ajungi să dai peste o autoare, ți se pare bizară. Până la ea nu ai fost învățat/ă nimic despre literatura scrisă de femei, despre istoria și drepturile femeilor, nimic despre literatura scrisă de femei rome și despre istoria și cultura lor, nici nu te gândeai că femeile scriu sau că ar avea dreptul să scrie. În toată viața ta de elevă/ liceeană nimeni nu ți-a deschis acest proces: să te vezi și să fii reprezentată.

Sigur că Hortensia Papadat-Bengescu pare bizară, inadecvată, nu te recunoști în ceea ce scrie, încerci să adaptezi și să alterezi literatura ei la ceea ce ai fost învățată: să fie ca literatura scrisă de bărbați care îți e familiară, care-ți pare naturală. Fetele rome nu au nici măcar asta. În ce fel scriem acum literatură, dacă nu am confruntat și discutat nimic din toate acestea? Și care-s șansele noastre așa-zis egale când trăim într-o societate și educație segregată?

Dacă nu știm ce s-a întâmplat în istorie, dacă ne facem că uităm sclavia, rasismul, misoginia, homofobia, antisemitismul etc., dacă nu ne cunoaștem scriitoarele în diversitatea lor și a contribuțiilor lor, dacă nu avem o privire complexă asupra culturilor care au format această țară, cine suntem? Și cum sperăm că vom supraviețui ca țară în asemenea ignoranță, apatie, corupere și mistificare?

Privitor la introducerea educației sexuale în școli, care este atitudinea dumneavoastră față de această schimbare? O consideri benefică sau crezi că, din contră, va solidifica anumite convingeri și ideologii sexiste?

Eu o consider o schimbare benefică și necesară, contează cum e făcută, de către cine, cum sunt transmise informațiile și dacă aceste informații au la bază prejudecăți, roluri de gen etc. Copiii nu sunt obiecte, nu sunt proprietatea statului, a părinților sau a Bisericii, au drepturi, ceea ce iată, în 2020 pare ceva de neconceput pentru mulți români. Pe de altă parte, generațiile trecute stau ca exemplu de vieți distruse, dar nu doar ele, ci și ceea ce se întâmplă în prezent: suntem oricând gata să încălcăm drepturile altcuiva.

În continuare suntem educați/te să ne percepem ca neavând corp sau doar anumite părți ale corpului, să nu ne cunoaștem propriul corp, să ne temem de el, să îl vedem murdar, problematic, rușinos, interzis, să vedem ca fiind acceptabile doar anumite corpuri; toate astea ne lasă nu doar pradă abuzurilor, dar ne și învață să nu recunoaștem abuzul sau să îl justificăm, ne învață să vedem discriminarea ca educație și să o slăvim. Suntem învățați să credem că nu avem drepturi, dar că alții au dreptul asupra noastră, nu ne înțelegem propriile drepturi și neînțelegându-ne, necunoscându-ne propriile drepturi nu le înțelegem nici pe ale altora.

Cumpără de pe Cartepedia cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Cărturești cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Emag cartea Medeei Iancu!

Consideri că generațiile tinere vor câștiga lupta împotriva sexismului și conservatorismului? Crezi că tabuurile de azi vor mai fi privite în acest fel și peste zece ani?

Unele dintre aceste tabuuri, da, cred că vor exista și peste zece, douăzeci de ani. Și sexismul și misoginia, rasismul, homofobia etc. au evoluat de-a lungul timpului și vor continua să evolueze, vor deveni din ce în ce mai subtile, mai adaptabile. Cu cât le ascundem mai mult, cu atât vor deveni mai normalizate și mai puternice, mai “naturale.” Lupta nu cred că va fi câștigată atâta timp cât nu vom fi educați/te în acest sens, atâta timp cât doar unii vor fi văzuți ca persoane, atâta timp cât doar unii vor fi îndreptățiți să aibă drepturi. “Munca” care se face la nivel național, educațional, este de normalizare, nu de chestionare.

Ne supărăm când suntem numiți misogini, sexiști, rasiști, homofobi etc., ne apărăm imaginea, privilegiile, credem că doar oamenii răi pot fi misogini, rasiști etc. Cu cât negăm aceste realități, cu atât vom fi mai segregați, mai toleranți cu discriminarea, violența etc., cu atât mai mult le vom reproduce și justifica. Copiilor li se formează prejudecățile de la câteva luni, s-au făcut nenumărate studii, de la celebrul experiment făcut de Kenneth și Mamie Clark, în anii 1940, care folosea păpuși albe și de culoare pentru a vedea efectele rasismului și segregării asupra copiilor de culoare.

În acel experiment, toți copiii au ales păpușa albă, considerând-o ca fiind bună, frumoasă etc. Acest experiment ne poate ajuta să vedem și astăzi efectele segregării și rasismului, sexismului, dar și să vedem cât de mult ne-am văzut reprezentați în jucării în copilăriile noastre, cât de mult alb am văzut pe chipurile din fața noastră, în școală, în cărți, filme, desene etc., dar și ceea ce le facem altora și nouă înșine.

Sunt Cătălina și sunt destul de sigură că nu am fost văzută vreodată fără o cafea sau o carte în mână. Deși scriu de mică, încă mă mai pierd printre cuvinte, dar din fericire, tot printre ele mă regăsesc. Mă pasionează arta, în toate formele sale, limbile străine și psihologia. Mă visez călătorind în toată lumea și împărtășind și celorlalți tot ce am mai bun de oferit.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi