gândire memorie imaginaţie

Gândire. Memorie. Imaginație. Prezent. Trecut. Viitor

"în De simțit/Poezie și literatură" by

Nu pot garanta că ce urmează o să fie captivant. Dar printre procesele psihice se pot regăsi și cele de gândire, memorie, imaginație. Un mod sugerat de profesor pentru a putea reține asta mai ușor a fost cel de a le asocia pe cele trei cu prezentul, trecutul și viitorul. Un mod care mi-a acaparat atenția pentru o săptămână. Astfel, am ajuns să substitui goliciunea de pe hârtie cu acest „non-sens”.

Trecutul. Memoriile.

Nu am idee despre ce aș putea scrie; sau cum aș putea să încep, dar o să încerc. O să vorbesc de drumul lung pe care l-am parcurs acum aproximativ o lună și despre felul în care mi-am analizat gândurile atunci în tăcerea prezenței a trei oameni. O să vorbesc despre asta acum, pentru că în trecutul în care eram, mă gândeam la viitor, acum fiind prezent. (Cum am spus, nu e ceva învelit în sens. Sau poate este, dar doar pentru un număr nesemnificativ.)

Cu un moment înainte de atunci, m-am gândit  că ar fi mai bine să tai unele legături, față de anumite persoane, dar ele s-au întors, și nu am mai putut să o fac. Tot drumul parcurs a fost umplut de scenarii cu „ce ar fi fost dacă…” sau „știu că nu o să am parte de asta, dar…” sau chiar mai important, cu ipoteze despre viitorul meu. Am încercat să mă opresc din toate astea, privind peisajele din jur, dar după o perioadă, mă trezeam iar înconjurată de noi gânduri precum cele „dacă m-aș fi aflat acum, aici, în compania ta (a ta, a unui necunoscut, a unei ființe pe care mi-o doream acolo) cum aș fi văzut lucrurile?” sau, ceva și mai puțin gândit, „oare cum aș fi simțit locurile și persoanele din jur, în compania ta?”.

Apoi am ajuns la locul propriu-zis și am văzut tot disprețul pe care unele persoane din grupul în care mă aflam îl purtau față de o anumită categorie de persoane. Si anume, cea în care femeile sunt îmbrăcate mai mut decât necesar, exagerat. Nu pot spune că nu mi se părea și mie puțin prea mult felul lor de a se îmbrăca, dar face parte din ele; cumva. Și, cumva, scurta vacanță s-a simțit mai lungă decât a fost. Și n-a fost un plus.

La sfârșit, am sesizat că toată vacanța am fost mult mai concentrată pe persoanele care m-au înconjurat, decât pe locuri.

Am fost mai determinată să mă gândesc la cum aș fi putut fi în locurile acelea cu altcineva. Cu un număr mai mic de persoane, ba chiar cu o singură persoană. Si cum mi-aș fi putut petrece timpul cu ele acolo. Nu mi-am dorit asta pentru a avea o rupere de ei și de a fi independentă, ci pentru că voiam o schimbare. Să am o independență dependentă de o singură persoană, și nu de persoană în sine, ci de ideile ei și modul în care putea vedea ea lucrurile.

Cred că aș fi vrut să fiu acolo cu o persoană care îmi putea capta atenția într-un fel în care aș fi observat locurile, mai mult decât relațiile dintre oameni. Poate că aș fi fost interesată să-mi petrec timpul cu o persoană care și-ar fi pierdut timpul cu mine, urmărind arheologii cum fac săpături, decât să trecem totul în revistă, apoi să ne pierdem timpul la o cafea.

Probabil că și în cazul unei ieșiri pe plajă, la răsărit, ceva deloc special, aș fi putut avea parte de ceva mult mai interesant, ascultând gândurile oamenilor care nu sunt încă în formă, din cauza orelor puține de somn și care, sub adierea rece, dau formă prin cuvinte celor mai mari temeri.
Cred că asta ar fi mai important decât un loc nou, în care nu ai putea vedea nimic, pentru că ai fi distras de „ce-ar fi fost dacă…”.

Prezentul. Gândirea.

Acum e prezentul și nu am multe de spus.

Acum, în prezent, toată lumea îmi este necunoscută, ființă sau loc, sentiment sau cuvânt. Acum este prezentul pentru că secunda trecută este o memorie, iar cea ce urmează este viitorul; timpul se schimbă, iar odată cu el, și oamenii care fac parte din el. (Pot să adaug aici că „toți suntem niște iluzii”.) Oamenii se schimbă din cauza incidentelor din trecut, care se transformă în amintiri ce le erodează gândirea din prezent. Care le macină imaginea de viitor pe care și-au creat-o.

Timpul a reprezentat mereu o sursă de inspiraţie atât pentru proză, cât şi pentru poezie. Citeşte aici o poezie care ilustrează relaţia dintre trecut şi prezent.
Ființa noastră depinde de timp, pe cât și timpul depinde de ființa noastră. Avem tot timpul din lume, din propria lume, pe atât cât și timpul există până la inexistența noastră.

(Hei, citești asta și, poate, îți plac lucrările mele. Probabil pentru că în centrul lucrărilor mele se află o persoană și pentru că există mici pasaje în cele scrise de mine în care te regăsești care te fac să te simți ca și cum cineva te-ar cunoaște, deși, de fapt, n-o face. Iar asta, cred că te face să te simți apreciat. Mă întreb cum e.) Nu am multe de zis, după cum am spus.

Totul este prezent pentru puțin, iar tot ce fac este să irosesc acest puțin. Pentru că încă nu știu ce vreau sau nu sunt sigură de ce vreau să se întâmple; probabil ca mulți dinte noi.

Îmi aduc aminte de ce s-a întâmplat acum o zi, acum o lună, acum un an. Si chiar mai mult, și observ cum n-am simțit nimic din toate astea, când s-au întâmplat. Poate, de fapt, cu siguranță există mici fragmente pe care le simt și acum din trecut. Dar prea puține, pentru că mereu am fost preocupată de a ajunge în acel punct de a mă descurca, încât mi-am dorit ca timpul să treacă mai repede, să ajung acolo mai rapid.

Acum sunt aici și îmi dau seama că nu mai vreau asta. Pentru că nu știu ce o să se întâmple și pentru că n-am ajuns, încă, să simt destule, ca să fiu gata. Probabil că nu e un moment după ce le faci pe toate și le termini cu diplomă sau fără, când ești gata; poate e un moment după ce ai trecut prin toate sentimentele, când ești gata; poate e un moment când simți lucrurile pe care ai crezut că nu o să le simți vreodată, pentru că nu ai știut de existența lor, nu un moment când ți-ai trecut ultimul examen și ți-ai cumpărat o casă.

Păcat că noi nu mai simțim toate astea, pentru că nu putem da de persoanele potrivite pentru care și cu ajutorul cărora să o facem. Suntem preocupați de a le avea pe toate dintr-o dată și suntem fixați pe un punct strict, încât ignorăm împrejurimile și pierdem simplitățile care ne fac oameni; oameni pregătiți.

Viitorul. Imaginația.

Sunt prea multe de spus, așa că o să mă refer la felul în care am fost atinsă de trecut. La felul în care atingerea și-a pus amprenta asupra viitorului. Probabil ceva destul de des întâlnit.
Eu scriu. Și asta o să fac mereu; pentru un public mai mare sau unul mai mic, doar pentru mine sau pentru acel „noi” care nu e definit. Eu scriu; rar. Mereu mă gândesc în avans la ce urmează să scriu. Sau îmi structurez creația pentru a-mi fi mai ușor mai târziu, dar în fața foii mă pierd, totul se împrăștie. Exact ca lucrurile pe care mi le imaginez în prezentul care trece și se despart în mii de fire în prezentul ce urmează (exact ca particulele din marea învolburată).
Tu ești prezent în oricare timp, depinde în ce direcție o apucă particulele tale.

Ești omul care schimbă tot; atât pentru tine, cât și pentru restul.

Ești tu cel care își face simțită prezența acum și schimbă ceva mai târziu. Doar tu poți schimba lucrurile în felul în care ai făcut-o. Ești o piesă de domino: ori reziști și se continuă, ori cazi și distrugi totul.

Imaginația ta face asta, ori se gândește la ceva nou și apoi continuă, ori se oprește, mori, și nu mai ai la ce imagina.
Noi existăm și depindem unul de altul. Ne influențăm. Poate tu nu ți-ai fi imaginat niciodată o bucată din viitorul tău în care semnezi cărți, dacă n-ar fi existat persoane care să-ți spună că ar trebui să încerci să scrii, că există ceva în tine pentru asta, poate că nu ți-ai fi imaginat niciodată, seara, înainte să adormi, că vrei să îmbrățișezi o persoană pe care n-o cunoști nici pe jumătate, dacă această nu ar fi continuat să păstreze legăturile cu tine, nu cred că ai fi ajuns să-ți imaginezi decorul perfect din viitoarea ta locuință, dacă nu ar fi existat o persoană care ți-ar fi împărtășit ideile.

Poate că asta este, viitorul nostru este o amintire pe care dorim s-o facem reală în prezent.

Depinde de persoane să avem un timp pe care să-l simțim mereu, nu doar în momentul în care se întâmplă.
Depinde de persoane să putem observa în jurul nostru și să absorbim esența.
Depinde de persoane să simțim ceva.
Și depindem de ele ca să ne simțim pe noi.

Tudose Maria Adela are 18 ani și a făcut balet de performanță timp de 12 ani. A început să scrie la vârsta de 7 ani, compunând poezii pentru aniversările mamei și bunicii ei. În timp, a renunțat la a mai scrie poezii și a început să scrie proza (în special descrieri de natură). A primit premii distincte pentru lucrările sale, câteva fiind publicate („Corpuri efemere” – editura MLR, „Fata din oglindă” – editura TracusArte). Totuși, poezia este locul în care se retrage pentru a-și mărturisi sentimentele, iar filosofia, pentru a evada din viața zilnică.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi