dacă lumea s-ar opri în loc

Dacă lumea s-ar opri în loc, tu ce-ai simți, copile?

"în Dosarul Săptămânii" by

Pământul îți moare sub picioare, copile! Se pierd vise, lacrimi, urlete, DORURI. Iar tu… Și tu te pierzi crezând că va fi bine, sperând că lumea nu te va mai subestima, aspirând la un viitor mai bun. Dar dacă viitorul nu există? Dacă lumea s-ar opri în loc?

Suntem generația care se îneacă în lacrimi, cu fața într-un cearșaf…

Pentru mine, cel puțin, să tot aud din jur faptul că noi vom putea face ceva pentru țara și populația asta, că trebuie să avem încredere și vom reuși, e ca un cuțit ce mă tot înjunghie. Poate că nu v-ați dat seama, dragi „tovarăși” cu care noi, copiii acestei generații, împărțim viața, dar ne doare, și nu suntem învățați să arătăm că ne doare. Ne-am educat în așa fel încât să nu dăm de înțeles oamenilor din jurul nostru că nu ne simțim în regulă și că nu mai putem continua.

… și totuși, cine s-a întrebat „Bă, dar oare copii ăștia mai pot?”

Așa e, NIMENI! În niciun caz tanti Mioara de la magazinul ăla la care se adună zilnic radiosanțul și se pune țara la cale de parcă am devenit niște marionete. Țin să vă reamintesc, doamnelor și domnilor drăguțe/drăguți, marionetele se trag de o sfoară, care se poate tăia foarte ușor. După o zi în care suntem puși la zid și vorbiți pe la toate colțurile, tot ce facem e să ne încuiem în cameră și să privim tavanul cu lacrimi în ochi, pentru că nici măcar nu mai avem dreptul la cerul albastru. Dar e o vorba, „The sky is the fucking limit”. Asa că, îmi vreau limita înapoi.

Vei atinge oare viitorul, dragă copil ce te zbați să trăiești prezentul?

Și iar mă adresez ție, scumpule, pentru că te privesc în oglindă zi de zi și văd cum demonul acela vrea să iasă din tine de atâta durere.

Te frămânți ca nu vei putea ajunge la drept, la Academie, mai mult decât atât, nu vei putea să le demonstrezi părinților tăi că nu au putut sa îți decidă viitorul și ca ți-ai împlinit visul. Dar nu te-ai gândit niciodată la faptul că lumea s-ar putea opri în loc? Probabil mâine nu vei mai simți, nu vei mai respira, nu vei mai fi omul de ieri.

Asta trăim, de fapt, chiar acum, în plină pandemie. Și cedezi, și îți spui că mai poți puțin, și te ambiționezi, și… iar cazi la pământ. Dar inima-ți simte cum pământul poate duce atâtea greutăți și cum ne înfruntă pe noi, oamenii care nu mai avem compasiune pentru el. Te ridici și chiar de-ți spui un NU atât de hotărât, privește-te-n oglinda când o faci. Căci tot ce mai ai de preț pe lumea asta e o reflexie și o umbră. Cu ele rămâi după o zi în care ai simțit că te-ai pierdut. Renaște din propria-ți cenușă și transformă-te în ceea ce lumea urăște mai mult. Nu te va putea înfrunta și va tinde să renunțe.

Și nu vreau să te gândești acum la faptul că trebuie să faci un scop din a-i da peste nas societății bolnave. Însă suntem uneori tratați de parcă avem vreo vină că facem pași pe acest pământ.

Avem valori, dragă copilărie a acestui secol, și vrem să ni le respectăm și fructificăm. Ne dorim viitor, în ciuda lipsurilor pe care nu ni le umple nimeni. Și mai avem ochi sclipitori ce observă tot, lăcrimând în momente de disperare și la auzul unor dure critici.

Așa cum spunea o colegă într-un articol, mă afirm și eu: Dragă societate, ne răpești viitorul!

Bună, mă numesc Raluca și nu, nu sunt critic de modă. Dar am 16 ani și o sete excesivă de drept. Mă înclin cât de tare pot spre această latură a justiției și am născut un vis arzător: biroul propriu de avocatură. Momentan îmi trăiesc viața de licean la filologie, îmi dezvolt pasiunea pentru proză și opinie, iar dacă vei fi atent pe medalionul meu, vei observa o aspirație spre poezie. Sper ca ceea ce citești din partea mea să te facă să spui „Fata asta chiar trebuie citită!”

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi