ne luăm adio de la copilărie

Când ne luăm adio de la copilărie?

"în Dosarul Săptămânii" by

Zilele astea, o întrebare la modă ar avea în vedere deconectarea noastră față de dulcile first-times: când ne luăm adio de la copilărie? Când devenim atât de maturi încât să ne putem considera ultima versiune a noastră?

Pentru unii, trecerea testului maturității și obținerea permisului pune capacul.

Pentru alții, ultima dată când vorbești cu prietenii din copilărie.

Pe unii nu i-a ajuns maturitatea decât odată cu responsabilitatea- prima amendă, primul job, primul șomaj sau primul copil.

Pe alții i-a marcat momentul primei supuneri la inegalitate, care sperăm că a condus la niște acțiuni.

Când dulcele a devenit amar și amarul dulce, prima lacrimă sau ultimul zâmbet, toți avem trăiri care ne definesc. Iar deoarece încă suntem binecuvântați cu dreptul alegerii, acțiunile noastre sunt cele care sfârșesc prin a ne servi drept etichete. Prin urmare, sunt de părere că îți iei adio doar în cazul în care îți dorești asta.

Precum niciuna dintre întâmplările anterior prezentate nu vine la pachet cu un număr prestabilit, în acest moment viața noastră ni se află în propriile mâini.

Parcă ieri stăteam și mă uitam la „High school musical”, „Camp rock” sau „Baftă Charlie!”

Acum mă întreb, când m-am oprit din a viziona desenele mele preferate? Când am încetat din a mă mai întreba dacă am și eu puterile sirenelor din H2O? Am încetat să mai visez și să mai cred în tot ceea ce eu credeam că e posibil. Am renunțat la lumea mea magică pentru că așteptam să cresc ca să port și eu tocuri ca mama sau să ies afară când vreau eu. Nu știam că vor urma atâtea momente de nostalgie în viitor.

Dar mai ales, copiii cu care m-am jucat în fața blocului vor pleca într-o altă țară sau că bunicii și persoana cea mai dragă, care m-a crescut, o voi pierde în timp ce înaintez în vârstă. Dacă aș fi știut în perioada copilăriei cât de bogată eram, căci aveam toate persoanele lângă mine, nu mi-aș fi dorit să cresc vreodată.

Oameni care mi-au arătat, povestit, care m-au certat și învățat că lumea în care trăim este una incredibil de rece și că eu trebuie să fiu diferită.

Să ofer căldură și bunătate în tot paradoxul de oameni care mă înconjoară. De ce? Pentru că mereu mi s-a spus că ei reflectă trăirile lor interioare și nu trebuie să le răspund cu aceeași monedă. Căci eu sunt mai bună de atât.

Îmi aduc și acum aminte cum mătușa mea îmi spunea „Zâmbește atunci când cineva se uită urât și oferă dragoste împotriva urii.”.

Scriu asta cu atât de multe emoții încât îmi dau seama cât de norocoasă am fost să am o femeie ca și ea în viața mea.

Când ne luăm adio de la copilărie?

Copilăria este expoziția de fotografii din subconștientul nostru. Imaginile ne sunt amintirile de pe parcursul vieții.

Trebuie să amintim că, deși amintirea noastră preferată va îngălbeni, atâta timp cât o prețuim nu va dispărea, noi formându-ne pornind de la ea. De exemplu, prima dată când am plâns la ceva televizat a fost la anime-ul Fullmetal Alchemist, când (spoiler dacă ÎNCĂ N-AȚI VĂZUT MASTERPIECE-UL) moare Hughes.

Ce credeți că revăd acum la plictiseală? Știți deja răspunsul. Nu degeaba susțin toți psihologii că întâmplările trăite în copilărie ne sunt definitorii și, uneori, cauzele micilor noastre scăpări.
Prin urmare, dacă tu încă mai crezi că această periodată încununată cu bombonele și desene nu este o parte crucială din tine, vreau doar să știi că I’M RIGHT, YOU’RE WRONG.

Bineînțeles, glumesc, întrucât ai dreptul de a gândi și a-ți crea o opinie. Nu contează dacă opiniile noastre corespund sau nu, ceea ce este cu adevărat important este să fim împăcați cu noi înșine, apreciind atât asemănările, cât și diferențele dintre noi. Să încercăm să facem realitatea un basm- binele să câștige întotdeana. Împreună vom reuși!

 Dacă ți-am readus nostalgia copilăriei, iată aici câteva jocuri care te vor face cu siguranță să zâmbești cu dor.

Autori: Lorena Moldovan si Aderov Sofia

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi