copilărie

Cum se schimbă nevoia de copilărie

"în Dosarul Săptămânii" by

Copilăria reprezintă cea mai frumoasă perioadă a vieții, o perioadă în care sentimentul de grijă și nevoie este absent, iar preocuparea pe care o avem este să ne jucăm zilnic. Ea pune bazele întregii vieți. Începi să dobândești cele mai vitale calități cu ajutorul copilărie care te vor ajuta să cucerești lumea, și anume mersul și vorbitul.

Această etapă a vieții e plină de amintiri plăcute sau mai puțin plăcute, de miile de prietenii legate, pierdute în timp sau rămase pentru totdeauna, de zecile de cicatrici făcute, de miile de certuri cu prietenii, iar lista poate continua.

Când ești copil, n-ai griji, n-ai nevoi, însă cu timpul apar grijile și nevoile tot mai mari.

Adolescenți fiind, ne amintim cu drag și dor de copilărie, de acele momente frumoase sau mai puțin frumoase. În această etapă începem să ne descoperim pe noi, să ne alegem drumul pe care dorim să mergem în viață, începem să ne descoperim sentimentele, începem să suferim, începem să ne confruntăm cu lumea reală, pe scurt, începe să ne fie dor de copilărie.

Dacă adolescenți fiind, viața începe să prindă contur, când ești adult lucrurile iau o altă întorsătură. Ești nevoit să spui lucrurilor pe nume și nu te mai poți ascunde în spatele jocului din copilărie, inocența. E vârsta la care visăm din grădiniță, unde poți să faci ce vrei, nu ne mai oprește nimeni și avem viața la picioare.

Ce nu mai avem când creștem este visul pur, inocent și poate neștiința unor lucruri. Nu mai avem viața în magie și metafore și lucrurile devin reale. Așa că atunci avem cea mai mare nevoie de copilărie, să găsești totul în nimic, nu nimic în tot. Când suntem adulți vedem copilăria ca pe o cale de ieșire din real, din cotidian și din viața gri.

Adultul este de altfel și persoana modelată după copilărie, așa cum ziua se cunoaște după dimineață.

Se pun în practică toate codurile etice și morale învățate sau conștientizăm că am învățat prost. Cercetătorii psihologi susțin că în această perioadă se manifestă și traumele copilăriei și că ies la suprafață probleme de mult reprimate din copilărie sau adolescență.

La bătrânețe ne e dor de început când ajungem la final. Ne analizăm cu atenție vârsta și mulți realizăm că cea mai mare fericire a fost copilăria. Rămâne deci încă dorul de inocență și viața colorată când problemele sau conflictele nu au nume sau definiție. Ceea ce vrem cu toții la bătrânețe este de fapt să mai trăim odată, cred eu. Și nu e dor, cât intervine regretul și o dulce durere care bate la ușă anunțând că sunt lucruri pe care nu le vom mai simți.

Odată cu înaintarea în vârstă avem totuși tendința de a ne copilări, ne revine o inocență anume pe care o născocim din cauza singurătății, tristeții, greutăților și o privim ca pe o portiță de ieșire.
Așadar, de copilărie ți-e dor doar când nu o ai, cum nu vrei ceva când îl ai, ca să regreți mai târziu nerecunoștința pe care ai avut-o față de un lucru incomparabil cu nicio bucurie, cu nicio experiență și cea care ne definește întreaga existență, aducându-ne și un gram de culoare cu care să colorăm restul vieții.

Hanife Catalbas
Grețcu Daiana

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi