Îl iubeam

Filă din jurnalul meu: îl iubeam pe el la fel de mult cât mă uram pe mine

"în Poezie și literatură" by

Este irelevant momentul, data, ora, însă fără posibilitate de prețuire lecția pe care am tras-o din ceea ce am trăit. Îl iubeam…

Închisesem ochii și din vibrația interioara au sărit lacrimi: unele amare, altele reci, cu durere și dispreț, căci înțelesesem ca ma urăsc, iar pe cei din jur, care pretindeau ca o fac, ii priveam cu silă, pentru ca nici macar nu știau sa ma deteste cu mândrie.

Greșisem și pierdusem tot: prieteni, onoare, demnitate.

Simțeam rușinea străbunilor prin toți porii, toți ma acuzau și știam ca au tot dreptul. Oare de ce m-am prefăcut atât ca sunt altfel? Stăteam închisă in camera mea, între pereții pustii, martori ai gândurilor care ma ruinau. Îmi era rușine de mine, îmi era silă de nenorocitele mele de sentimente născute dintr-o inimă proastă, dintr-o minte bolnavă și obsedată de orice tip de atenție. Îmi era rușine de Dumnezeu, care a pus în mine puterea de a iubi binele, de a-l sluji, iar eu m-am vândut fără teamă și sfială primului rău ieșit în cale.

Țineam ochii strânși închiși, ochi rușinați de pozele părinților mei de pe pereți, deși știam că ei m-ar fi iertat și m-ar fi binecuvântat ascunzând durerea lor de călăuze care și-au ratat îndatorirea, care au scăpat din frâu singurul lor obiectiv: de a nu fi rănită. „Iertați-mă!” îmi venea să strig din toate puterile, „iertați-mă că am distrus ce voi ați construit!”.

Am deschis ochii și m-am ridicat.

Simțeam umbra nopții prin geam și nevoia nebună de a lua aer rece. Știam că starea în caremă aflu mă va face pentru câteva zile să fiu melancolică, iar tatălui meu nu-i plăcea să mă vadă visând cu ochii deschiși. Era un om practic, cu nevoia de a lucra permanent câte ceva, atât de activ încât nu-mi înțelegea căderile în abis. „Nu mai dormi atât pe tine!”

Și oricât mă chinuiam să îmi revin, îmi era imposibil să-mi pun simțirile deoparte, chiar dacă orice muncă minuțioasa m-ar fi făcut să mă concentrez în îndeplinirea ei. Of! Atât de ghidată de sentimente într-o familie conservatoare, care nu ar fi acceptat în veci ca singurul copil să nu izbutească în viață din cauza unui nemernic fără școală, fără educație, însă cu multe deprinderi native și studii înalte în artă cuceririi. Știam că toată educația mea avea o singură direcție: succesul.

Inițiată mai mult de tata, ascultasem infinite povești din tinerețea lui despre cum cucerise femeile, cum le „fraierise” mai bine spus, toate în încercarea de a mă determina să mă feresc în calea acestor mari nenorociri. Degeaba! Iată-mă acum, căzută în blestemul tuturor lacrimilor acelor femei pe care tata, bunicii și străbunicii le uitase imediat după o seară cât o adiere de vânt. Și așa deci, la ce să se aștepte de la mine?! Cândva vom plăti tot ceea ce facem, mai devreme sau mai târziu, prin noi sau prin cei dragi… și eu sunt victima colaterală a unor păcate strămoșești.

Am iesit afară, în curtea întunecată.

M-am așezat parcă din vis în leagănul din față casei, privind în zare dealurile luminate de lună și felinare pale. „Sunt o mare proastă!” era tot ceea ce gândeam. Aerul rece de munte mă liniștea. Ce bine e acasă! Parcă am fost atâta timp plecată de aici, nu m-am mai bucurat de mult de verdeață, de pajiștile pline de păpădii, așa cum făceam în copilărie când mă plimbam cu bunica mea, și ne așezam în iarba fragedă, când îmi sufla în față „parașutiști” din puf de păpădie trecută, iar apoi făceam coronițe din cozile lor. Nu m-am mai bucurat de livada din spatele casei, de florile pomilor care zburau la fiecare adiere de vânt într-un vârtej de frumusețe. Am uitat de plăcerile ăstea mici…

„Oare el ce face acum?”

O întrebare fulgerătoare mă înfurie de-a dreptul. „Ce îți pasa?!” Nu, nu mai puteam sa ma întorc acolo, nu mai puteam sa ma întorc în nebunia aceea care cică se chema dragoste. Dragostea nu doare! Nu așa…. De aia toți mă urăsc acum! Cine vrea o prietenă ca mine? O fiica așa ca mine? Fără demnitate și curaj, fără forța de a spune „NU”.

Îl iubeam pe el la fel de mult cât mă uram pe mine. Mă uitam la mâini, la picioare, la tot corpul în întregime și simțeam că sunt un suflat de vânt străin într-o adunătură de carne veche și murdara. Dacă mă uitam în oglindă vedeam un chip străin de ceea ce simțeam ca sunt. Am ajuns să rătăcesc pe un pământ cu reguli simple, făcute pentru alte bucăți de carne umblatoare, pentru nimicnicia lor! Pentru că asa era el, rece, distant, fără regrete în suflet și fără băgări de seamă pentru greșelile lui. Un suflet pustiit și îndoctrinat de goliciunea celor cu care își petrecuse întreaga viața. Și totuși, eu am reușit să văd ultima fărâmă de bunătate din el, era atât de mică și de ascunsă, încat am uitat de mine ca să pot sa o scot la lumină.

Nu am fost în stare să-mi aud gândurile cum zbierau de durere

Cum nu mai suportam discuțiile superficiale, cu un om superficial, într-o lume superficială. Orice privire de-a lui întra în mine ca o săgeată, una minusculă, una invizibilă îmi intra prin vene și simțeam veninul ei cum curge prin tot corpul, apoi tremuram. Mi se umezeau palmele. Transpirația mi se prelungea pe trupul spurcat. Emoțiile mă cuprindeau și simțeam furnicături în stomac. Ii simțeam parfumul într-o criza de nebunie cronică… Tot aerul din jur avea mirosul lui… Atât de rafinat, de dulce, cu miresme reci.

Vântul avea atingerea lui, îi simțeam degetele plimbându-se pe spatele meu gol, pe denivelările șoldurilor, și apoi strângându-ma ușor, lăsând respirația să-i fugă în voie pe bătăi de inimă, într-un sunet scurt de placere, acolo unde durere nu mai există… Nici foame, nici sete, nici dușmănie, nici orgolii și nici ură. Mă învăluiam în evergia lui ca să renasc. Pentru că fără el eu nu mai eram nimic. Nu mai aveam nici plăceri, nici gusturi, nici personalitate, nimic!

Ma uitam în gol, zăpăcită de revenirea amintirii.

Am scos telefonul și am pus prima piesă care mi-a apărut, poate mă va scoate din visare. Deliric „Eroare”. Da, da, sunt o eroare! De acum trebuie să se termine! Nu pot trăi așa, ar înseamna că o să mă distrug definitiv! Voi încheia povestea asta, chiar acum în această seară. Povestea cu imaginația mea, cu gândurile mele, pentru că în realitate, ea se încheiase acum o săptămână, atunci când aflasem adevărul. Realitatea despre acea mică și firavă bunătate din el, toată pasiunea pe care simțeam că o are…

Nu! Era gol! Am făcut atâta caz din nimic, am intors lumea pe dos pentru niște sentimente pe care doar eu le aveam, mi-am sacrificat timpul atât de prețios pentru nimic. „Citeam 1000 de cărți în ăștia 3 ani!” Acum sunt mai jos decât el ca demnitate și mai proastaă decât ceilalți de vârsta mea care au investit în ei! Gata! Cu ultimele puteri mi-am ieșit din starea de profundă melancolie, nu mai vreau amintiri, nu mai vreau nimic! Gata!

Îmi propusesem sa dorm mult și bine în acea seară, să mă odihnesc ca să prind puterea de a trece peste toată acea nebuloasă de probleme penibile, peste rușine, peste orgolii. Iar de atunci nu m-am mai gândit niciodată la el. Am salvat onoarea familiei prin neștiința lor despre aceasta etapa grotescă prin care am trecut. Am alimentat mândria tatălui care nici nu și-a imaginat că unica lui fiica ar putea să decadă atât de rău, care nu ar fi permis iubirea unui „vagabond” și lipsa preocupării mele de cunoaștere.

Mai presus de toate, eram și colegi de liceu, și nimeni nu știa despre întâlnirile noastre.

Nici măcar nu vorbeam atunci când eram împreună cu alți colegi. Abia dacă ne salutam. Dar ne sorbeam ușor din priviri, realizând cât de miopi sunt ceilalți din jur. Ce pasiune! Câtă dramă și durere! Și am povestit doar sfârșitul, căci în acea seară am oprit totul, și nu l-am mai văzut niciodată. Deși, povestea asta ar putea îndrepta mai bine calea tinerilor decât amintirile tatălui meu din tinerețe. Toate vor fi spuse la timpul lor. Acesta e doar indiciul ambiției mele din prezent. Puterea de astăzi am obținut-o când nu am mai avut nimic de pierdut.

Vezi chiar aici 7 lucruri de avut în vizor înainte să te îndrăgostești!

Autor: Delia Mușetescu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

alb

Alb

Aripi pictate cu alb Bătând rece și calm – Într-un Univers alb,
Vals

Vals

Pe podeaua de lemn arămiu Rămași am fost, Lăsați înjunghiați de propria
Mi-am ales moartea

Mi-am ales moartea

Iluzii crainice în gândul meu, Abis frământat de dor Rămase azi fără
Felinarul

Felinarul

Cum arată o noapte perfectă de vară? O mică plimbare și un
Derulează înapoi