100 de ani

100 de ani într-o viață de om

"în Dosarul Săptămânii" by

Pe domnul Ștefan Gros am avut deosebita plăcere și onoare să îl cunosc în urmă cu doi ani, atunci când bunicul meu a fost internat în spital pentru un mic control medical și, aflându-mă în vizită la acesta, mi-a făcut cunoștință cu colegul său de salon – un bărbat care nu părea a fi mai în vârstă decât bunicul meu (care la momentul respectiv avea 85 de ani), cărunt și cu ochi căprui, plini de viață. Am rămas uimită atunci când am aflat faptul că domnul Gros se născuse, de fapt, în urmă cu un secol și ieșise la pensie de abia în urmă cu un an. Părea a fi cineva desprins din realitate – un om pentru care sufletul nu îi îmbătrânește decât atunci când se oprește din a mai zâmbi, spera și iubi. Cum arată 100 de ani într-o viață de om? Aflăm chiar de la el!

Ștefan Gros s-a născut pe data de 26 octombrie 1917 la o strungă de oi din vârful muntelui în localitatea Șugag din județul Alba. De când se știe s-a ocupat cu păstoritul, dar carte de muncă nu a avut până la vârsta de 90 de ani, pentru că meseria de cioban nu era recunoscută pe vremuri. A ieșit la pensie de abia când avea 100 de ani, fiind cel mai în vârstă salariat din România. În timp ce majoritatea oamenilor se chinuie să iasă la pensie cât mai repede posibil, domnul Gros a putut fi considerat „un model de putere de muncă, de caracter și un exemplu pentru comunitate”, așa cum a fost descris de către Consiliul Județean Hunedoara, care i-a oferit și o diplomă de excelență pentru activitatea sa. Ștefan Gros a fost pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, de unde s-a întors veteran.

El provenea dintr-o familie longevivă

Tatăl lui a trăit până la 103 ani, iar bunicul său până la 107. Era hotărât să îi depășească, însă, din nefericire, nu a mai apucat. Acesta s-a stins din viață pe data de 21 martie 2020, nu de vreo boală sau de bătrânețe, ci în urma unui accident agricol.

Cu toate acestea, amintirea lui rămâne memorabilă pentru toți cei care am avut ocazia să îl cunoaștem. În continuare, mi-ar plăcea să vă împărtășesc o mică parte din experiența de viață a domnului Gros și sfaturile pline de tâlc pe care le-am primit de la acesta.

Medeea Marincescu: Cum era școala pe vremea dumneavoastră?

Ștefan Gros: Când mergeam la școală eram încălțați cu opinci de cauciuc. Pachet aveam mămăligă cu brânză și niște carne, deoarece pâine nu se găsea. Copiii care erau de la țară învățau la școală despre animalele domestice, puțină istorie, să scrie și să citească, iar cei de la oraș făceau carte în adevăratul sens al cuvântului. De obicei, cei care nu ascultau primeau bătaie cu nuiaua.

Pe atunci, nu se făceau decât șapte clase la sfârșitul cărora se dădea un examen. Fiind singurul băiat din familie, de la doisprezece ani am început să umblu cu oile, deoarece tata avea nevoie de ajutor. El s-a împrietenit cu directorul școlii și în schimbul a câtorva merinde, acesta mă trecea clasa fără să dau prea mult pe la școală. În armată am avut, de fapt, ambiția de a învăța să citesc și să socotesc. Când am venit acasă din armată, toată lumea era uimită de cât de bine mă descurcam.

M.M.: Care este secretul longevitații dumneavoastră?

Ș.G.: Dumnezeu mi-a dat sănătatea asta. Niciodată nu am mâncat carne din comerț. Mama mea m-a sfătuit astfel, având un unchi care era doctor și care i-a spus că produsele respective îți atacă încet, încet, tot organismul. Toată viața mea am mâncat numai fructe, legume, pâine și carne „de casă”. Apa de izvor face mult. Se simte atât de rece de parcă ai lua gheață în gură, dar e atât de curată încât nu mai ai nevoie de săpun.

Stau și mă gândesc ce presiune o fi având apa la o asemenea altitutidine și ce viteză de atunci când iasă la suprafață te arde mâna dacă o pui în zona aceea. Cred că aerul curat de munte m-a ajutat, de asemenea, foarte mult. Într-o sută de ani, nu cred că am dormit treizeci în casă. Chiar și iarna dormeam afară, chiar dacă era frig de degeram, dar cu toate astea acum mă simt foarte bine – simt că am slăbit, dar la entitatea mea mă simt cel mai puternic!

M.M.: Cum credeți că s-a schimbat societatea în ultimii o sută de ani? Cu ce se ocupau oamenii în trecut?

Ș.G.: În cursul săptămânii, tineretul se ocupa cu munca. Bărbații se ocupau în general cu agricultura: semănau cartofi, coseau, mergeau la păscut cu oile, iar femeile se ocupau cu meșteșugurile: torceau, țeseau, găteau. Duminica oamenii se strângeau cu mic cu mare de pe sate la horă. Unii veneau cu cetera, alții ca să joace sau să discute ce s-a mai întâmplat de când s-au văzut ultima dată. Oamenii erau mult mai corecți în trecut și se înțelegeau între ei. Era un comandant al țării din al cărui cuvânt nu ieșea nimeni și care își respecta angajamentele pe care le-a luat față de țară cu sfințenie.

Nimeni nu fura, iar banii statului se țineau în mănăstire. De asemenea, nu exista ca cineva să vorbească urât față de o domnișoară, acela era considerat ultimul om și era de râsul satului dacă făcea așa ceva, femeile fiind foarte respectate. Nimic nu a fost însă menit să dureze o mie de ani, iar din nefericire lucrurile s-au schimbat în ultima vreme în rău. După părerea mea, acum doar tinerii mai au o șansă pentru a îndrepta lucrurile.

M.M.: Ce a însemnat al Doilea Război Mondial pentru dumneavoastră?

Ș.G.: Am făcut trei ani armata la Grăniceri, iar când să ne eliberăm, în ’41, a început războiul. Eu am avut noroc că am rămas în țară pentru menținerea ordinii la Corabia timp de încă patru ani. Eram organizați în pichete și mulți dintre colegii mei au murit încercând să apere granița. În orice caz, războiul a fost foarte greu și nimic pe lumea asta nu este mai cumplit decât acesta.

M.M.: Cum se desfășura o zi din viața dumneavoastră de cioban?

Ș.G.: Pentru mine ziua începea la patru dimineața cu mulsul oilor, după care o parte din ciobani rămâneau să facă brânza, iar cealaltă pleca cu oile. De multe ori după-amiaza nu aveam timp să șed undeva și să mănânc, ci eram nevoit să fac asta din mers pentru a mă asigura că toate oile pasc. Câteodată, când ele se culcau la amiază, aveam timp și eu să mă odihnesc. Iarna era destul de greu și duceam foame destulă pentru că erau vremuri grele. Pe un măgar aveam făina de mălai, pe unul legumele, pe altul apa și lemnele. Noaptea dormeam sub cerul înstelat. Cam așa mi-am petrecut eu viața.

M.M.: Ce sfaturi ne dați nouă, copiilor, care ne aflăm de abia la începutul drumului vieții?

Ș.G.: Fiți credincioși și rugați-vă la Dumnezeu, nu furați nimic, nu ucideți și încercați, pe cât puteți, să fiți înțelegători cu ceilalți și să nu purtați dușmănie nimănui – până la urmă, toate trec.

Domnul Gros a fost, de asemenea, un talentat poet, având peste două sute de poezii din tinerețile sale.

„Inimioară, vezi cum ești,
unde te călătorești?
tinereța când te lasă,
bătrâneța intră-n casă,
dac-o dau pe ușă-afară,
după mine intră iară…
meri încolo, vii încoace,
bătrâneții n-ai ce-i face,
s-așază cu-așezământ
până te bagă-n pământ,
în pământ, sub iarbă verde
nimenea nu te mai vede,
nici mamă, nici tată,
nici mândra cea mai dragă…”

„Știi tu, mândră, știi tu, știi
de când eram noi copii,
mă chemai la voi pe pat
să vorbim și noi de drag,
dar fugeam pe pajiște
să vorbim de dragoste,
mândrulițo, puiule!”

„Nu da, Doamne, nimănui
viața ciobănașului,
lasă, Doamne, ori i-o da,
că parcă și eu aș vrea:
ninge, plouă, viscolește,
dar ciobanul tot pornește,
din hotar până-n hotaru’
unde își mâncă amaru’!”

Am găsit în acest om un model demn de urmat. El m-a învățat faptul că niciodată nu este prea târziu pentru a-ți îndeplini un vis, că trebuie să lupți pentru viața ta indiferent ce ar fi și că niciodată, dar niciodată, renunțarea nu este o soluție.

Autor: Medeea Marincescu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi