Acting UP

Interviu cu trupa de actorie Acting UP

"în Interviuri" by
Trupele de actorie ale liceenilor sunt, de fapt, niște adolescenți cu mult chef de viață, cărora le place să dea ce e mai bun din ei și să se bucure de scenă din plin. Nu învață nimic complicat despre actorie, doar cum să fie o echipă unită, să formeze un întreg și să se bucure de moment. Am stat la o cafea pe Zoom cu coordonatorul trupei Acting UP București, George Lepădatu, și adolescenții minunați pe care i-a învățat tot ce a știut, de la cum să modelezi rolul unui personaj până la ce înseamnă să prinzi esența vieții.
Am aflat de la George secretele actorilor care joacă din pură pasiune și cum ies ei din cotidianul gri.

Ce înseamnă pentru tine să coordonezi o trupă de adolescenți?

Ne place să facem muncă prin joacă și toate spectacolele sau activitățile noastre sunt decise împreună. Funcționăm ca un teamwork și motto-ul nostru este: „Nimic nu se aruncă, totul se reciclează”. Găseam o metodă de a ne distra înainte și o facem și acum, doar că este o distracție adaptată mediului online.

Crezi că schimbi viața celor drin trupă, că pleacă cu o bucățică din tine la sfârșitul anilor de liceu?

Niciodată nu mi-am dat seama de asta, dar sper că dacă schimb o viață, o fac în bine. Eu și Diana Mănăilă, partenera mea în coordonarea trupei, ne propunem doar să îi învățăm pe copii să aibă păreri valabile, pertinente și sustenabile atât în timpul liceului, cât și în demersul vieții. Cel mai bun feedback îl primesc eu de la ei, atunci când termină liceul, părăsesc trupa și cu toate astea vin, ne vizitează în continuare, ne împărtășesc viața de facultate și când avem nevoie de ajutor, nici nu e nevoie să îl cerem că ei sunt acolo. Indiferent că este vorba de crearea unui decor, de ajutor pentru un spectacol, ei sunt acolo și ajută cu plăcere, pentu că sunt alături de a doua lor familie, până la urmă.

Ce crezi că spune despre fiecare actor rolul lui?

Depinde foarte tare de rolul pe care îl ai. Cum știe toată lumea, când ești protagonist toată lumea ține cu tine, dar când ești în rolul antagonistului lumea te urăște. Am fost mereu  atras de partea antagonică. De ce? Pentru că în timpul filmului/spectacolului, uram acel personaj cu toată ființa mea, dar când ieșeam din sală și mă deconectam de acea lume, aveam o revelare. Îmi dădeam seama ce actor talentat am avut în față! Faza amuzantă este că după, făceam cum făceam și sfârșeam prin a revedea filmul/spectacolul încercând să fur meserie de la el. Indiferent de eforturile depuse tu trebuie să duci la capăt rolul pe care îl ai, pentru că publicul vine, se așează în confortul lui, neștiind bagajul tău emoțional, nu judecă și e părtaș la ceea ce faci tu. Tu vii în slujba lui și ești un formator de opinii ca actor. Cu cât îți faci treaba mai bine cu atât publicul pleacă cu mai multe întrebări.

O tactică cunoscută a actorilor este de a se privi de pe scenă cu un „al treile ochi”. Tu ai încercat asta vreodată?

La un moment dat ești nevoit, într-un fel, să te uiți la tine din exterior. Publicul vede tot și tu, știind asta, simți să îți folosești al treilea ochi, mai ales la ultimele repetiții, când stresul e cel mai mare. Cu toate astea, cred că fac parte din cealaltă categorie de actori, dacă ești total dedicat scenei, ești prezent acolo cu toate gândurile tale, nu mai ai nevoie de al treilea ochi. Dacă ești pe bune acolo, publicul merge cu tine oricum. Și răspunsul la întrebarea ta este da, am încercat, uneori mi-a ieșit, alteori nu. Din punctul meu de vedere, regizorii sunt al treilea ochi al actorilor. Importantă e echipa, când se formează un nucleu, se formează și un ochi observator. Știm cu toții că avem un simț bine dezvoltat de a ne ajuta între noi și de a ne perfecționa. În ultimul timp, mă intrigă cât mai mult ideea de regizor. Acum că am disponibilitatea, că timpul l-am avut dintotdeauna, m-am uitat la cât mai multe filme și încep să realizez cât mi-ar plăcea viața de regizor, pentru orice tip de film, dramă, comedie, umor negru… Am început să mă documentez și să citesc multe cărți despre regie. Cred că mă intrigă atât de tare pentru că mă inspir de la oameni și-mi vin idei examinându-i. Îmi place să merg pur și simplu pe stradă și să-i observ, să le ghicesc tabieturile și profilurile dintr-o privire.
Printre discuțiile cu George, am vrut să aflu și de la „elevii” lui cum e să fii actor tânăr și plin de viață.

Dacă ar fi să-ți împarți viața în trei bucăți, care ar fi acelea?

David: Prima bucată o păstrez și o voi păstra mereu pentru familie, familie în care intră și trupa. Indiferent că am terminat cei patru ani de liceu, familia rămâne familie. A doua bucată a vieții mele, una foarte importantă, o reprezintă munca. Am prins o plăcere nebună de a munci, nu stau locului nici măcar în perioada asta. Am filmat, m-am pregătit pentru bac, am meditat, am lucrat la dezvoltarea mea culturală. Iar a treia bucată aș păstra-o pentru râs. Am o nevoie de a râde și în cele mai serioase momente. Îmi condimentează viața.

În ce constă proiectul pe care l-ați început recent, în care reprezentați viața tinerilor în carantină?

David: E foarte simplu scopul nostru în acest proiect: să facem omul să râdă. Ne-am adaptat situației și am vrut să facem ceva fun, nu numai pentru cei care se uită la noi, dar și pentru noi înșine. A fost portița noastră de ieșire în care am schimbat ideea generală a carantinei.

Cum vă simțiți când vă întoarceți pe scenă, în valuri de aplauze?

Yasmin: Nu cred că a trecut vreun spectacol la care să nu plâng la final. Indiferent că mi-a plăcut sau nu cum am jucat, știu că munca noastră colectivă, toate repetițiile în care eram stresați, au dus la spectacolul pe care am reușit să-l expunem publicului și să transmitem mesajul dorit.

Deci energia publicului contează?

David: Spectacolele noastre sunt făcute pentru adolescenți de adolescenți. Și atunci când jucăm în București pentru părinți și prieteni avem asigurarea ca vor fi mândri de noi. Ai mei au venit la toate spectacolele mele, indiferent de câte ori l-au văzut, ei au fost acolo. Dar când mă duc în festival, nu am familia sau prietenii în public, am alți adolescenți din alte trupe de teatru. Când mă uit în public la sfârșitul spectacolului și văd adolescenții cu care împart aceeași pasiune, este un sentiment frumos. Toți știm sentimentul de a fi pe scenă și ne respectăm unii pe alții pentru asta.
Yasmin: Când am jucat spectacolul „Douăzeci” în București, toată lumea a râs, dar îți dai seama când publicul înțelege cu adevărat ce ai vrut tu să spui. În festivaluri, cei din public au prins din prima toate glumele și au râs pe bune cu noi. E altfel!

Ce instrumente folosiți în crearea unui personaj?

Nicole: Avem niște exerciții speciale, care ne pregătesc pentru un rol. Scenele exersate la început mi-au fost destul de dificile, nu prea știam cum să le abordez. Fiind freshman, sunt ca un burete, absorb fiecare informație dată de trupă, așa că în timp m-am obișnuit și am început să înțeleg. George mă întrerupea la fiecare replică cu întrebarea „Ce ai vrut să zici prin asta?”, lucru care mă făcea să realizez că eu, de fapt, trebuie să gândesc fiecare replică spusă de personajul meu. Și atunci când gândesc ceea ce zice personajul meu și cel care se uită la mine automat înțelege ceea ce am vrut eu să zic.

Dramă sau comedie?

David: Comedie. Orice am face, trebuie să râdem. Și o problemă trebuie întâmpinată tot cu zâmbetul pe buze. Dacă moare și umorul, ce mai facem?
Autor: Hanife Catalbas

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi