mai suntem oameni

Mai suntem oameni după două luni?

"în Dosarul Săptămânii" by

Mai suntem oameni după două luni de restricții? Pot spune că, pentru mine, această carantină nu a fost doar o aplicare a articolului 93 din Constituție, ci și o lecție, lecție pe care, de fapt, nu am învățat-o timp de 19 ani…

Pandemia: un virus sau un mod de a evidenția adevăratele valori din viață?

Putem spune că, abia acum, am înțeles ce înseamnă prietenia, ce înseamnă să-ți dorești cu disperare o ieșire cu cei dragi ție… Lipsa fizică a prietenilor a dezvelit o parte din sufletul nostru, ce nu era alimentată de acea doză de nebunie, entuziasm, pozitivism. Deși eram legați în mod virtual, fiecare dintre noi era mai singur ca niciodată. Am fost privați de a vedea ochii prietenilor, care mereu ne transmiteau o emoție aparte: bucurie, înțelegere, dragoste. Bucăți din sufletul nostru,  nu aveau sens și deveneau tot mai tulburate și pierdute, iar gândul la frumoasele amintiri împreună, îmi aduceau o apăsare chinuitoare.

Lipsa celor dragi o confundam mereu cu o durere, însă care ne-a învățat că viața e o sumă de oameni, sumă fără de care nu ar exista un rezultat al propriei existențe.

Frustrarea că nu ne putem bucura de frumusețea naturii, a paralizat imaginea celui mai frumos anotimp, primăvara, anotimp al renașterii. Dar, suntem convinși că acea „renaștere” a existat, însă sub o altă formă, care, pe noi, ca oameni, nu ne-a cuprins în sfera ei.
M-a bucurat nespus efortul celor care au stins glasul disperării și au respectat măsurile impuse, astfel că am fost preocupați de binele colectiv, nu doar de cel individual. Mereu a fost vie în noi o voce, care ne spunea: „poate tu nu ești așa sensibil, dar bunicii tăi?”.

Preț de ceva timp, preocuparea noastră au fost ceilalți, adică cei fără de care viața noastră nu ar avea culoare, nu ar avea înțeles. Am devenit mai responsabili. Am înțeles că, oricât ne-am strădui, eforturile și munca noastră sunt nule, fără aprecierea oamenilor de lângă noi.

Viața merge înainte, cu sau fără virus.

Această pandemie a fost o provocare pentru umanitate, pentru a ne demonstra că nimic nu ne poate ține în lanțuri și a demonstrat că nu ne dăm înapoi de la a găsi soluții eficiente, pentru ca fluxul normal să continue să funcționeze. Încă nu simt gustul libertății, dar măcar am înțeles care e treaba cu acest drept… Putem spune că acest virus ne-a determinat să ne dedicăm nouă în totalitate. Am avut timp să citim cărțile pe care le-am amânat, din lipsa timpului, am avut timp să ne gândim la viitorul nostru, să ne cunoaștem pe noi mai bine.

Această perioadă ne-a făcut să ne dăm seama ce contează cu adevărat pentru noi, și anume familia și prietenii, care deși poate au fost la kilometri distanță de noi fizic, au fost în permanență cu sufletul. Gândul că într-o zi, cât de curând, îi vom revedea, ne-a ținut conectați. Da, a fost nasol să stăm în casă atâta amar de vreme, însă dacă stăm și ne gândim că am salvat câteva vieți, consider că nu a fost chiar așa de grav.

Autori: Paul Petrica & Zoran Diana-Maria

Foto: Andrei Bogdan

Lasă un răspuns

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi