Hannah Anderson

Hannah Anderson

"în Poezie și literatură" by

Era o zi însorită în momentul în care Hannah Anderson ieșea după mulți ani pe pragul închisorii Jarah din Bostveria, oraș al Noului Stat Mexic.

– Deci Frankie, ia uite, ce mai strălucește soarele! spuse Hannah grănicerului care o întâmpinase acum 10 ani, expulzând odată cu cuvinte și un scuipat pe pământul uscat și prăfuit.

– Hmm…. chiar așa este, chiar așa este! Cum se simte?

Pentru un moment rămase pe loc, gândindu-se la ce răspuns să dea. Vremea aceasta, soarele acela care o ardea tot timpul, atmosfera aceea sufocată pe care i-o dădea, toate îi păruseră enervante încă de mică. Da, chiar așa, iar acuma nu era nimic mai mult decât…

– Plăcut, Frank!

– Așa-i scumpo, ăsta-i gustul libertății! Ce ai de gând să faci acum, că ești liberă în final?

– Nu am nicio idee… Dar tu? Din câte pari ești un moșneag, n-ar fi timpul să te pensionezi?

– Aș putea ce-i drept, dar știi, este un sentiment… un sentiment… este ceva deasupra puterilor mele să-ți explic ce mă ține aici. Tot ce pot spune este că, atunci când văd oameni ca tine, Hannah, când am șansa să vă întâlnesc și să vorbesc cu voi, toate greutățile dispar. Să nu mai spun că, văzându-vă ieșind liberi din cușca asta de beton, mă simt ca un tată ce-și vede copilul matur mergând să-și facă propria viață, mă bucură, dar mă și îngrozește.

– Oameni ca mine, huhhhh? spuse Hannah în timp ce se caută prin buzunare pentru a-și aprinde țigara din pachetul primit pe ascuns de la unul din deținuți. La ce te referi prin oameni ca mine, ca noi, Frankie?

Întinzându-i o brichetă, Frank o privi în timp ce își aprindea țigara. Părul negru ca smoala, lung, îi bătea de fiecare dată când o adiere ușoară se împleticea prin el. Pielea cărămizie îi dicta o înfățișare demnă, matură, măreață, ca a unei regine. Dar, dacă pielea îi oferea o caracteristică impunătoare, ochii căprui, aproape negri ca și părul îi ofereau o identitate înfricoșătoare. ,,Da, înfiorătoarea regină maya.” gândi Frank. După ce-și aprinse țigara, o prinse pe ,,înfricoșătoare regină maya’’ de umeri și îi spuse privind-o în ochi:

– Buni! Aproape toți care intrați, sunteți copii buni!

– Da, da, spuse ea împrăștiind fumul cu palma, scutește-mă de tâmpenii de genul!

-Hahaha, așa spuneți toți.

În zare se contură forma unui autobuz. Era albastru, asemănător cu cel care o adusese acum 10 ani.

– O să-mi lipsești puștoaico! spuse Frank, punându-și mâna pe capul Hannei.

– …Și tu mie! răspunse ea, întorcându-și capul pentru a nu-l mai vedea pe primul om ce fusese drăguț cu ea imediat ce ajunsese acolo. Îi era frică că dacă i-ar mai vedea fața odată, lacrimile ce i se formaseră în spatele pleoapelor nu ar mai sta acolo și ar începe a se rostogoli pe obrajii ei roșii de stânjeneală. În ultimele clipe pe care le mai avea de petrecut în fața acelei clădiri ce-i mâncase atât de mulți ani, îi apărură în minte toate clipele pe care le-a împărțit cu acest om, ce-și luase rolul de tată.

Venirea îi fusese dureroasă, sentimente de nesiguranță, teamă și singurătate sufocând-o. Avea douăzeci și șase de ani pe atunci și un copilaș de opt ani, luat de lângă ea acum. El fusese singurul care venise să îi ofere un salut cu adevărat cald, care chiar dacă observa că nu rămânea doar la ea, părea foarte real și spus din toată inima.

După ceva timp văzu că moșneagul de la poartă se plimba prin curtea închisorii atunci când era liber, adică în pauzele de masă și când i se schimba tura. Părea că vrea să se apropie de fiecare. Din ascunzișul colțului zidurilor, Hannah îl urmărea lipită de zid. ,,Ce nebun!” gândi. Chiar atunci el se uită la ea. Hannah se uită înapoi la el, înghețată de frică. ,,Oare să mă fi auzit? Dar eu… Gândeam. Revino-ți, fată, nu are cum să citească minți, nu e atât de bun! Nu?”. Făcând pași mari și calculați, el se apropie de ea, zâmbetul dinților săi albi strălucindu-i pe față. Fără să-și dea seama, Hannah se ghemui puțin mai tare între cele două ziduri reci.

– Bună! Cum mai ești? o salută acesta.

Atâta? Nici măcar o palmă, nu tu înjurătură, nici strigăt? Ce voia? Să-i facă rău? Avea de gând să o tortureze acolo pentru distracția sa? Sau poate ceva mai rău? Era cumva unul dintre acei gardieni căzuți care i-ar folosi corpul pentru plăceri, în ciuda voinței ei? Deși nu-i răspunse, niciun scenariu obscur nu avu parte.

În lunile și anii ce trecură nimic rău nu se întâmplă între ea și bărbatul acesta ciudat. El doar venea și încerca să îi vorbească. Încetul cu încetul deveniră mai apropiați. El fu cel care o învață cum să fie femeie puternică, cel care îi arătă cum ar trebui să trăiască corect, fără ca cineva să-i mai facă rău, să lupte. Din câte aflase, el nu părăsea niciodată închisoarea. Acolo trăia și muncea. Nu avea familie, soție sau copii. Nu mai avea. Fusese singur la părinți. Avusese și soție și o fiică, dar amândouă muriseră într-un accident. Acum își ducea zilele pe care le mai avea strict aici, în închisoare, încercând să-i schimbe pe cei ce veneau.
Acum autobuzul era mai aproape.

În acele clipe, îi apăru în cap imaginea vechei Hannah Anderson:

Speriată, inocentă, foarte inteligentă, complet ieșită din peisaj; și imaginea noii Anderson: femeie puternică, de neînvins, chiar de temut și chiar mai inteligentă decât la venire. Într-un fel, îi păru rău că nu o va mai putea vedea vreodată, fapt datorat prezenței, pe care o ținea permanent și obligatoriu, în închisoare. Da, încă vor putea ține legătura prin telefon sau scrisori, dar nu ar vrea să o țină în urmă. Este tânără și încă își poate reface viața foarte ușor, să țină legătura cu un moșneag ca el, ar fi un încetinitor.

Odată ce autobuzul opri lângă ei, sunetul ușilor metalice se simți ca loviturile unui ciocan în trupul ei făcut din fier acum. Știa că trebuie să urce în conserva asta pe roți, dar o durea. Simțea pentru a doua oară în viață că părăsește în spatele ei un suflet prea pur, că-l dărâmă, ca un blestem pus pe nazariteanul cel bun.

– Ei bine, asta e Hannah! Aici e calul tău auriu gata să te ducă acasă!

– Da… da, este… el mă va… Se împleticea în vorbe, de-abia reușind să scoată sunete articulate, fără să simtă cum hohotele de plâns îi agață sufletul. În gând, se ruga că Frank să nu observe asta. Dar spiritului vigilent al lui Frank nu putea să-i scape așa o reacție.

– Shh! E în regulă! spuse acesta luând-o în brațe. Poți plânge dacă vrei.

Și asta și făcu. Pentru cinci minute, sentimentele și gândurile îi fură spălate de lacrimile ce îi curgeau din izvorul ochilor.

– Gata?

– Gata! spuse, în timp ce cu mâneca își ștergea ultimele urme de lacrimi.

Se urcă pe treptele de fier ale autobuzului. Prima, a doua, a treia. Acolo se opri și se întoarse ca să-l privească, în sfârșit, în ochi pe Frank.

– Semeni mult cu Arina, fiica mea! îi spuse el.

– Iar tu cu un tată pe care nu l-am avut! îi răspunse zâmbind.

– Hasta la vista, Hannah! Sper să nu ne mai întâlnim niciodată aici!

– Adiós, Frank! Que Dios te proteja hasta la próxima vez que te veamos de nuevo! le fură ultimele vorbe spuse în fața clădirii de beton Jarah, o închisoare din Bostveria. Chiar dacă nu erau prea multe cuvinte, în ultima clipă ochii li se întâlniră, iar mesajele pe care și le spuseseră prin priviri puteau acoperi întreaga suprafață a universului.

Autor: Edmond Ciprian

Scriu pentru că am nevoie să respir, sunt scriitor pentru că iubesc asta și aleg literatura pentru că prin ea văd tabloide zugrăvite frumos de cuvinte, astfel devin pictor de cuvinte! Nu sună asta fantastic?

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

cerneală de gânduri

Cerneală de gânduri

„Și curcubeul îl văd doar în palme, După ce-mi șterg norii din priviri,”
Sevraj

Sevraj

„Pieptul ți-e închis, privirea ți-e senină, Zâmbet de lumină spre corpurile vii, Iubire într-o
Ecouri materne.

Ecouri materne

„În decursul acestei dimineți, femeia care acum 32 de ani își ucisese
În mijlocul haosului

În mijlocul haosului

„Poate soarele arde prea tare, poate sunt eu prea sensibil sau poate...”
Derulează înapoi