carantina

Carantina nu te-a îmbolnăvit psihic, erai deja!

"în Dosarul Săptămânii" by

Carantina ultimelor două luni a reușit, se pare, să bage lumea în depresii, în boli psihice, și în tot felul de lucruri urâte. Atmosfera generală, în spațiul public și privat, a fost caracterizată de un singur cuvânt: isterie. Lumea s-a scandalizat, pe net au apărut meme-uri cu felul în care carantina ne-a scos din minți ș.a.m.d. Ne-a distrus total, ce să mai!

Oare nu eram distruși deja de dinainte să înceapă?

Eu cred că da, iar izolarea a fost doar prilejul care a scos la iveală această distrugere, această boală pe care o avem, mai mult sau mai puțin, cu toții.

Părerea mea este că orice om sănătos psihic ar putea face față fără foarte multă greutate unei carantine de două luni, atâta timp cât nu este însuşi afectat de coronavirus. Nu mă refer în acest articol la oamenii care au avut de suferit cu adevărat de pe urma virusului. Mă refer la cei sănătoși fizic, dar pentru care izolarea a reprezentat un chin de nesuportat.

Dacă stai bine cu psihicul, o izolare de mai puțin de un sfert de an n-ar trebui să-ți provoace daune majore. Asta, desigur, în contextul în care ai în continuare un salariu din care să trăiești și, cum am spus, nu ești infectat de virus. De ce spun acest lucru? Fiindcă ființa umană nu funcționează doar într-un context social, ci trebuie să învețe să trăiască și în singurătate. Însingurarea are foarte multe beneficii. Te ajută să stai de vorbă cu tine, ai mai mult timp pentru pasiuni și hobby-uri, îți poți analiza modul de viață și schimba ce nu-ți place la el etc.

De aceea, problema nu este carantina, ci faptul că nu suntem destul de curajoși să ne privim cu adevărat în oglindă. Nu doar fața, ci și sufletul. Să facem față durerilor și nevoilor pe care le avem. Să le analizăm. Să scormonim în noi.

Socializarea este bună, dar atunci când cazi în depresie fiindcă nu te poți întâlni la mall cu prietenii timp de două luni înseamnă că ai o problemă. Că pentru tine socializarea nu înseamnă îndeplinirea nevoii de comunicare, ci cu totul altceva. E un mod de a-i închide sufletului tău gura. De a-i spune să tacă. Sau, mai bine zis, de a-l obliga s-o facă prin faptul că nu-i mai lași loc de vorbit, astupându-l cu zuzmetul cotidian, care nu înseamnă nimic. Suflet/psihic/minte/eu/cum vrei tu să-i spui, care are dureri și nevoi, care cere să fie îngrijit și cultivat, care vrea o carte bună și o oră pe săptămână în care să discuți numai cu el, doar e singurul prieten care e veșnic aproape de tine.

Dacă ajungi să mori de plictiseală fiindcă nu-ți mai poți pierde timpul aiurea pe-afară, înseamnă că ești incapabil să petreci timp de calitate cu tine însuți. Și nici n-ai vrut să înveți, ai preferat să-ți ignori această nevoie prin a sta non-stop conectat la alți oameni.

Astfel, izolarea nu e o problemă în sine. E doar ocazia cu care ai aflat de o problemă pe care o aveai de dinainte.

Sunt oameni care au fost la războaie ce au durat ani întregi. Care sunt internați în spital jumătate din an, iar lista poate continua. Ei ce să mai zică? Nu, nu cred că e o problemă izolarea. Nu cred că ar trebui să ne pună probleme două luni în care să stăm cu noi înșine. Dacă se întâmplă asta, problema era deja acolo. Nu a adus-o carantina în dar.

Recunosc că sunt introvertit și că prefer să stau în casă și să citesc sau să mă uit la un film decât să fac cumpărături prin mall-uri aglomerate, indiferent dacă e coronavirus sau nu. Recunosc că poate firea mea e predisupusă spre singurătate și că nu toți oamenii sunt ca mine, că unii nu există în afara contextului social, care le oferă validare și o amăgitoare mulțumire de sine. Însă asta nu mă face să-mi schimb părerea. Două luni de carantină sunt nimic în comparație cu alte lucruri care ni s-ar fi putut întâmpla.

Coronavirusul este îngrozitor și provoacă durere multor oameni, admit asta. Însă cei care au scăpat de infecție și au căzut în depresie de prea mult stat acasă degeaba mi se par… defecți. Nu e ok să nu fim în stare să ne administrăm timpul liber, timpul petrecut numai cu noi.

Și atunci, de ce acuzăm carantina pentru o problemă pe care-o aveam deja și pe care am decis s-o ignorăm cu nonșalanță?

De ce să învinuim carantina? Că ne-a arătat cu severitate că nu putem face faţă statului acasă degeaba două luni? Sunt oameni care au suferit cu adevărat de pe urma pandemiei. Însă sunt unii a căror singură problemă e statul în casă, ceea ce nu mi se pare motiv de depresie.

Și eu m-am simțit rău uneori și abia am așteptat să ies la aer. Însă nu am dat vina pe carantină, ci am preferat să recunosc, chiar dacă doare, că problema e mai degrabă la mine. Nu la izolare. Nu e vina carantinei că nu știm să stăm de vorbă cu noi înșine. Dimpotrivă, e meritul ei că ne-a arătat asta, poate așa vedem și noi că avem ceva de schimbat!

Nu carantina e responsabilă pentru faptul că ne-a obligat să privim în noi și că nu ne-a plăcut deloc ce am văzut. Nu.

Cum mi-am petrecut Paștele perfect în carantină? Află chiar aici!

Lasă un răspuns

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi