hazardul

Hazardul – inexistența coincidențelor

"în Păreri și opinii" by

Considerăm că cele mai mici coincidențe sunt simple coincidențe, fără un sens propriu-zis sau urmări. Însă dacă nu este așa? Dacă aceste „coincidențe” sunt semne premonitorii ale vieții noastre pe care noi nu știm cum să le citim încă? Eu nu cred în existența coincidențelor sau că reprezintă elemente adjuvante în viața omului pentru a-și putea citi viitorul. Cred că trăim în hazardul inexistenței lor.

Romanul realist are ca principiu de bază reflectarea realității într-un mod cât mai veridic, prezentând personaje tipice în situații tipice.

Printre trăsăturile acestuia se regăsesc: observarea tuturor aspectelor existenței și tehnica detaliului, adică descrieri minuțioase de mediu, care reflectă indirect psihologia personajelor. Astfel, prin dimensiunea filosofică a romanului, este redat caracterul premonitoriu al vieții personajului – fortuna labilis. Un exemplu în acest sens este reprezentat de romanul „Moara cu noroc” de Slavici, unde imaginea din incipit prevestește finalul tragic al personajelor.

Întrucât cărțile sunt bazate pe fapte reale, iar realismul își propune reflectarea realității într-un mod cât mai veridic, rezultă că, viața omului nu este condusă de coincidențe, ci ea urmează un fir scris, care poate fi descoperit înainte de a se întâmpla, dacă semnele prevestitoare sunt înțelese înainte.

Există persoane care cuprind esența vieții într-o altă entitate care ne ghidează, însă, Cabala afirmă că: termenul „Creator” nu are semnificația unei entități distincte, supranaturale, ci următorul nivel pe care o ființă umană ar trebui să-l atingă pentru a primi o cunoaștere superioară. Cuvântul ebraic pentru „Creator” este „Boreh” și conține două cuvinte: Bo (vino) și Re’eh (vezi). De aceea, cuvântul „Creator” este o invitație personalizată pentru a experimenta lumea spirituală. [1] De aici reiese că: omul se ghidează după maxima latinească „Veni. Vidi. Amavi. – Am venit. Am văzut. Am iubit.” care reprezintă atât crezul evreilor, cât și pe cel al latinilor, deși există o incompatibilitate a religiilor, unde omul este propriul său Dumnezeu care simte pentru a-și crea viața.

Oamenii simt când urmează să se întâmple ceva, însă nu știu cu exactitate ce este.

Conștientizează că știau dinainte ce urma să se întâmple, la fel cum după întâmplarea faptelor, aceștia privesc în trecut și înțeleg toate semnele ce li s–au arătat, cum, de altfel, își înțeleg și sentimentele, simțurile de la acel moment, care prevesteau această întâmplare.

Neavând capacitatea de a le sesiza înainte, omul nu poate știi ce urmează, însă, dacă ar fi mai atent și ar acorda mai multă importanță, ar putea ști la ce să se aștepte în viitor. Aceste semne pot fi vise – „Baltagul”, visul Vitoriei Lipan despre soțul său, locuri – cei doi chinezi care și-au făcut poză în același loc, în același timp, dar pe parți diferite ale statuii, care au ajuns să se căsătorească 15 ani mai târziu, oameni, glume.

În particular, și general, putem analiza cazul unei mame: aceasta știe dacă va avea un copil, chiar dacă nu și-a făcut un test, pentru că simte; va știi și dacă este un băiat sau o fată – ori datorită semnelor populare (forma abdomenului sau testele efectuate deasupra încheieturii cu verigheta), ori datorită simțirilor acesteia. Aici nu intervine legătura stabilită cu fătul, ci sentimentele aprofundate ale omului. Întrucât aceasta este ghidat de sentimentele pe care le are, se realizează o conexiune la un nivel mai înalt cu sinele, care o ajută să înțeleagă ce are să vină.

Astfel, mama își poate citi singură viitorul, dacă aceasta își poate înțelege sentimentele. Cu cât există o capacitate mai mare a omului de a-și înțelege sentimentele, cu atât dobândește o capacitate mai mare de a percepe și înțelege semnele din jurul său, ce îi pot destăinui viitorul. Destinul omului este creat de acesta prin alegerile pe care le face și simțurile de care dă dovadă.

Deci omul este înzestrat cu liberul arbitru, alegându-și drumul pe care îl urmează.

Ce se întâmplă însă, dacă acesta este condus în același loc, indiferent de alegerea pe care o face? Nu are el deja soarta scrisă?

Omul are rolul de a-și urma drumul, fără a interveni în a-l schimba pe al său sau, indirect, pe al altora, deoarece poate provoca distinse catastrofe.

În Republica, Platon realizează organizarea cetății ideale, astfel că aceasta se bazează pe cele patru virtuți sociale. Platon consideră că fericirea poate fi dobândită doar în cadrul unei cetăți drepte, astfel că dreptatea ar da rezultate. Această teorie are ca punct central sufletul și mintea umană.

Acestea determină o clasificare a noastră în trei clase naturale diferite: cei apetenți, cei pasionali, și cei raționali. În cetatea dreaptă, fiecare dintre aceste clase va avea un rol diferit: cei apetenți vor fi meșteșugari sau lucrători, cei pasionali vor fi paznici sau soldați, iar cei raționali vor fi conducători.[2]

Platon vorbește despre condiția omului și rolul său în societate, în persoana sa, cât și în viață.

Astfel, fiecare om are propriul său rol în societate, pentru a nu-l face pe acesta să decline către un dezastru.  Ei nu pot interveni în munca altora, căci nu acesta le este rolul și nu au dexteritatea necesară pentru a-și schimba menirea. Asemenea se întâmplă și cu viața omului. Pentru a menține ordinea și ca firul lucrurilor să meargă exact cum a fost țesut, este necesar ca fiecare om să-și vizeze viitorul propriu, cât și să îl mențină, fără a deteriora modul în care timpul se scurge. Însă aici apare și o contradicție: orice decizie ar lua omul, acesta este condus în același loc, urmările sunt aceleași.

Adolf Hitler era pe cale de a muri în Primul Război Mondial, însă acesta a fost salvat de un soldat.

Întrucât un terț a interferat cu soarta scrisă a personajului, au avut loc urmări de la fel de mari proporții – existența celui de Al doilea Război Mondial. Este drept că, drumul lui Hitler ar fi putut presupune încă de la început ca acesta să fie salvat și să dea naștere unui eveniment de o asemenea importanță, la fel cum existența celui de Al doilea Război Mondial nu este condiționată de existența lui Adolf Hitler. Războiul ar fi avut loc chiar dacă protagonistul acestuia era mort.

Dacă ți-a atras atenția, poți citi și despre alte personalități naziste chiar aici!

Totuși, ar fi putut fi evitate aceste evenimente?

Am putea spune că da, dat find faptul că semnele ce au condus la acesta ar fi putut fi recunoscute dinainte și ar fi putut schimba ceva, însă, o vorbă din popor spune: ce ți-e scris, ți-e dat. Chiar dacă s-ar fi luat măsuri împotriva declanșării războiului, și acesta nu ar fi existat, urmările acestuia – decese, foamete, criză- tot ar fi existat, datorită măsurilor care au fost luate pentru stoparea războiului.

Deci, putem concluziona că: nu există coincidențe, ci acestea sunt semne ce ne ajută pe noi în înțelegerea faptelor viitoare, precum și faptul că, chiar dacă avem capacitatea de a citit aceste semne, destinul nostru este scris deja, și nu putem să-l schimbăm; toate alegerile noastre ne conduc în același loc, chiar dacă metodele sunt altele. Totuși, cine ne scrie nouă destinul: suntem noi aceia sau există altcineva?

Noica afirmă că: Fiecare lucru poartă cu sine toată lumea. [3]

Acest lucru demonstrează existența sinelui în tot ceea ce îl înconjoară. Existența sinelui în tot ceea ce îl înconjoară demonstrează puterea persoanei asupra propriei vieți. De aici reiese capacitatea persoanei de a-și controla viața, chiar și când aceasta este deja plănuită, în același timp în care se subînțelege și inexistența unui terț care să dirijeze lucrurile. Potrivit acestora, omul își scrie singur viața, dar asta înaintea momentului de a se naște. Acest destin este scris de făt pe măsură ce acesta începe să apară și să se dezvolte în mediul său sigur și umed în care trăiește. Acest spațiu sigur îi asigură embrionului toate condițiile necesare pentru a-și planifica viața pe care va începe a o trăi o dată cu momentul nașterii.

Momentul scrierii destinului propriu coincide cu crearea propriului sine, al omului, rezultă în existența sinelui în tot ceea ce îl înconjoară și-l va înconjura, omul fiind centrul propriului său univers. Astfel se poate explica fraza lui Constantin Noica, întrucât omul este în tot și totul este în om, deoarece formarea omului și universului acestuia coincid, din punct de vedere al timpului, cât și al materiei care se formează.

Potrivit argumentelor de mai sus, ajungem să avem în vedere două lucruri: că omul este condus de sine și că, orice s-ar întâmpla, faptele sale îl conduc în același loc.

De aici putem deduce că: omul își scrie singur destinul, înainte de a se întâmpla, fiind propriul său Dumnezeu, întrucât își creează și viața, își scrie și destinul, într-un moment anterior nașterii sale, precum și faptul că omul fiind creatorul propriei vieți, prin elevarea sentimentală, poate înțelege „coincidențele” ce îi apar în viață, ghidându-l. Faptul că omul este capabil de înțelegerea acestor semne reprezintă temeiul ipotezei că acesta este propriul creator: dacă nu și-ar fi scris singur viitorul, atunci nu ar fi fost capabil să înțeleagă aceste semne sau nu ar fi conștientizat legăturile între acțiunile propriu-zise și lucrurile anterioare acestora.

Existând o legătură, omul este capabil de a știi înaintea acțiunilor sale ce urmări vor aduce acestea, datorită faptului că, prin legătura spirituală pe care omul o are cu sinele, acesta se relevă prin autocunoaștere. Totuși, chiar și așa, indiferent care sunt alegerile sale, omul ajunge la același rezultat.

Ca urmare a datelor prezentate mai sus, coincidențele nu există.

Acestea sunt semne prevestitoare în viața omului, care îi ghidează viitoarele alegeri. Datorită acestor „coincidențe”, omul are tendința de a-și schimba alegerile pe care le-ar fi făcut în mod normal, însă acest fapt conduce la pe care acesta trebuie să-l urmeze, căci poate așa și-a scris, de a-și schimba alegerea, sau a mers pe una dintre căi, care aveau oricum să-l conducă în același loc.

Se poate deduce astfel că viața omului este condiționată de viața omului, că omul este într-o relație de interdependență și de influență cu omul, sinele. Omul își scrie destinul, pe care are rolul de-a-l urma, și care, indiferent de alegerile pe care acesta le face, are aceeași finalitate. Nu există un terț supraomenesc în afara persoanei care îi poate ghida viața.


[1] Dezvăluirea Înțelepciunii Cabalei – Ghidul Personal Pentru o Viață Mai Liniștită – LAITMAN KABBALAH PUBLISHERS, Rav Michael Laitman PhD, introducere de: Profesor Ervin Laszlo, traducere de Mirela Simonescu

[2] Mari gânditori politici – De la Socrate până astăzi – David Boucher și Paul Kelly – Editura ALL 2008, traducere de Diana Popescu, Raluca Ana Alecu, Camil Golub, Dragoș Bîgu – capitolul 4, Platon, pagina 51, parafraful 4 (Idei esențiale)

[3] Constantin Noica – „Despre Dumnezeu”


Autor: Adela Tudose

Tudose Maria Adela are 18 ani și a făcut balet de performanță timp de 12 ani. A început să scrie la vârsta de 7 ani, compunând poezii pentru aniversările mamei și bunicii ei. În timp, a renunțat la a mai scrie poezii și a început să scrie proza (în special descrieri de natură). A primit premii distincte pentru lucrările sale, câteva fiind publicate („Corpuri efemere” – editura MLR, „Fata din oglindă” – editura TracusArte). Totuși, poezia este locul în care se retrage pentru a-și mărturisi sentimentele, iar filosofia, pentru a evada din viața zilnică.

1 Comment

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi