iarnă

Iarnă pe buze

"în Poezie și literatură" by

Strada Trandafirilor nu era deloc locul ideal pentru furtuna dintre ei.

Totul era liniștit acolo, copiii creșteau frumos, bătrânii își petreceau ultimele momente în liniște, dar nimeni nu știa ce se întâmpla în mansarda casei cu pereți albi proaspăt vopsiți. Albi precum o iarnă târzie.

Camera acoperită de lumina galbenă a becului din tavan era slab luminată și aproape deloc mobilată. Două ferestre mari, un fotoliu cu aspect vintage și patul cu cadran de lemn vișiniu. El ocupa fotoliul, trecându-și mâinile nervos prin păr.

În vârful patului, îmbrăcată în rochie albă, cu părul brunet căzându-i lejer pe spate, ea aruncă priviri nemiloase pe fereastră. Are aceeași privire de viperă ca în toate nopțile de când se știu, dar acum… Ceva este diferit. Îl vrea, dar își dorește să îl alunge; îl iubește, dar și-ar dori să îl poată ucide.

În aer tensiunea se poate tăia cu lama cuțitului.

O șuviță de păr îi atinge neglijent obrazul. O îndepărtează cu o mișcare scurtă, rapidă, fără a-și schimba expresia feței pentru nici măcar o amărâtă de clipă. Ochii ei aleargă pe obiectele de mobilier din dormitorul cu aer învechit.

“Suflet captiv și bătrân, trup fraged. Copilă prostuță. Tu chiar crezi că el te iubește? Oare câtor fete le-a mai spus asta?”
Ochii îi cad pe fereastră. Fereastra mică a dormitorului de la mansardă, locul unde îi cânta lui la chitară. Amintirea ei cântând versurile lui Elvis sunt foarte îndepărtate, iar „Can’t help falling in love” a pierdut de mult titlul de melodia ei preferată.

Deschide fereastra. Aerul rece îi lovește chipul, iar lacrimile își fac apariția instant în colțurile ochilor de sticlă. Cad pe obrajii înghețați și se strivesc la contactul cu sânii ei plini. Fierbinți lacrimi, apăsătoare, al naibii dezvăluitoare a speranțelor sfărmate și a durerii fără de egal. Închide ochii, strânge puternic, în speranța că va putea opri curgerea picăturilor de diamant, dar în zadar. Pufnește zgomotos.

E miez de iarnă afară și aproape de ora de aur a nopții.

Întinde mâna și atinge zăpada de pe pervaz. Își studiază manichiura de un roșu-burgund intens în speranța că partenerul ei de conversație, EL, va uita de întrebarea pe care i-o adresase mai devreme.

– Răspunde-mi. Vrei să pleci? Vocea lui tremura, dar se strădui să-și mențină timbrul grav.
– Poate…
– Mereu ai fost așa nehotărâtă?
– Poate…
– Nu te mai juca. Nu sunt copil să încerc să găsesc răspuns ghicitorilor tale. Poartă-te matur și nu mai fi copilă.
– Nu face pe atotștiutorul. Nu mă cunoști, bătrâne!
– Ești sigură, copilă? Închide fereastra, o rugă, iar aceasta se supuse.
– Va fi așa, nu?
– Așa cum?
– Voi sfârși ca fulgii aceștia de zăpadă? Acum sunt tânără, poate e normal să îți fiu dragă, dar perioada mea de glorie va trece. Se opri pentru a se așeza înapoi între cearșafurile de mătase moi de culoarea hainelor de doliu. Un nou soare va străluci pe strada ta, iar eu mă voi topi. E așa?
– Poate, răspunse el și îi întoarse spatele, închizând ochii.

Îți place să citești despre iarnă? Vezi aici un alt articol iernatic!

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Ospiciul creator

Ospiciul creator

Lumina ne e-n ceață… pixuri reci ne țin încheieturile de bănci iar
Derulează înapoi