Vremea dorurilor

Confesiunile tinerilor: Vremea dorurilor din offline

"în Păreri și opinii" by
Timp de citit: 6 minute

E pandemie. Și e vremea dorurilor. A tot ce am avut și am pierdut odată cu izolarea. Vremea dorurilor din offline. A dorului mărunt, greu și intens. A dorinței de a evada din prezent pentru o mică bucurie din trecut. Dor de oameni, de natură, de râsete și timp petrecut împreună. Dor de noi, dor de interacțiunea noastră, dor de parfumuri, brațe deschise, cafele băute împreună, dor de familie, prieteni și iubiri. Ne domină vremurile grele, încărcate de prea multă tehnologie ce nu va putea în veci să ne înlocuiască bucuriile reale.

E dor ținut în noi.

Încărcați de fuga cotidiană după câștiguri fel de fel, uităm ori renunțăm să îl exprimăm sincer. Îl abandonăm, când de fapt uităm că suntem ființe umane capabile să comunice și să acționeze conform simțurilor. Așteptarea și amânarea nu fac nimic altceva decât să adune cuvinte nespuse sau intenții ce vor rămâne la stadiul de „plan”. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie unul de celălalt, avem nevoie de înțelegere, susținere, sprijin și încredere. Avem nevoie de empatie, grijă și iubire. Față de noi. Față de ceilalți. De iubire și apreciere arătată. Chiar și așa, la distanță.

Prin urmare, am decis să vorbim despre ce înseamnă dorul pentru fiecare, mai ales în această perioadă, destul de încărcată de gânduri apăsătoare:

Pentru cineva care până acum 6 luni nici nu știa ce sunt alea sentimente sau dacă există și în realitate, nu doar în filmele cu Ryan Gosling, cred că pot spune că dorul și-a făcut de cap prin mintea și sufletul meu.

Totul era bine și frumos în viața mea până m-a pus naiba să mă implic trup și suflet într-o relație la distanță. Cum am ajuns aici? Nici eu nu știu. Tot ce știu e că m-am deschis în fața cuiva, l-am lăsat să îmi doboare toate zidurile și am ajuns atât de vulnerabilă încât, într-un final, m-am îndrăgostit.
Relațiile la distanță sunt adevărate provocări, mai ales pe timpul carantinei. Îmbrățișările, săruturile și toate cuvintele șoptite pe întuneric au rămas doar amintiri care par atât de ireale încât încep să se dilueze în timp.

Dorul se accentuează pe zi ce trece și uneori mă doboară, dar prin acest dor puternic am creat o conexiune care depășește orice fel de contact fizic. Am ajuns să ne cunoaștem vulnerabilitățile, să ne deschidem unul în fața celuilalt, să ne oferim sufletul pe tavă. Dorul, în cazul nostru, a fost constructiv. Ne-a apropiat.
Dar, la finalul zilei niciun apel video, niciun hanorac păstrat ca amintire, nicio piesă de dragoste nu poate înlocui lipsa acelei persoane.
Dorul ne distruge sau ne face mai puternici. Noi alegem perspectiva din care îl privim.

– Anonim

Îmi e dor. Dor de viața pe care o aveam înainte de virus, dor de prietenii care au plecat, dor de persoane care nu mai sunt lângă mine și s-au prefăcut în îngeri.

Dar cel mai mult îmi e dor de mine. Deși e ceva extrem de delicat, cred că pot să mă descui și să vă pun în față o bucățică din dorul meu.
Acum un an și jumătate m-am pierdut. Schimbarea asta m-a durut enorm. A avut urmări grave, dureroase. Am crezut că nu îmi voi mai putea ieși din groapa pe care mi-am săpat-o. Am plâns mult, am strâns cu dinții de cearșaf noaptea, de teama că părinții m-ar putea auzi. În urma pierderii unui prieten apropiat, m-am uitat pe mine. Nu am mai putut sa ma controlez. Și am cedat.

Dorul, pentru o copila de 16 ani ca mine, înseamnă durere. Doar atât mai deții în mâini. Speranță. Am încercat să fac din speranță un dar, o motivație, o dorință. O parte din toată lumea pe care o aveam s-a pierdut. Și îmi e dor. Dor de mine, cea despre care nu îmi amintesc prea multe, dor de nepăsarea mea, dor de dorul pe care îl simțeam atunci. Însă țin să recunosc faptul că nu mă vreau înapoi. Sunt puternică și pot să îmi înfrunt trecutul, chiar dacă trăiește odată cu mine și se tine strâns de genele mele.

Deci, și tu deții dor, la fel ca mine. Nu-l încuia. Dacă faci asta, nu vei mai putea trăi și te vei pierde, asemenea unei stele căzătoare ce și-a abandonat lumina.

– Raluca Vodă

Raluca Voda

Dorul nu înseamnă neapărat să-ți lipsească o persoană care a plecat și pe care nu ai văzut-o de mult, ci de fapt poate nostalgia de cum era acea persoană cândva, de relația pe care o aveai cândva cu ea, de cât de bine vă înțelegeați.

Dorul nu ține neapărat de distanța dintre locurile în care vă aflați, ține de distanța sufletească dintre voi. Poate sunteți atât de aproape unul de celălalt, vecini sau chiar locuiți în aceeași casă, și totuși sunteți atât de departe cu gândul, poate nu mai sunteți cum erați odinioară și asta stârnește dorul după ce-a fost odată.

În concluzie, dorul este un sentiment bazat pe amintiri pe care în clipa în care începi să le prețuiești au și dispărut lăsând în urmă un gol în inimă care este provizoriu astupat.

E ca o boală incurabilă, diferența este că dorul nu te omoară, dar e o etapă a vieții, nu poți scăpa de el.

-Anonim

Îmi lipsesc mulți oameni.

Îmi e dor de ei. Din cauza cui? Din cauza dorului! Da, acel sentiment ce te calcă în picioare și îți taie sufletul mic în bucăți. Din cauza lui mi se face dor. Mi se face dor de acele momente în care lumea nu părea un loc așa rău. Mi se face dor de acea persoană care îmi aducea pozitivitatea necesară doar printr-o vorbă. Îmi vreau clipele de fericire înapoi. Îmi e dor de ele. Vreau să îmi retrăiesc amintirile.

Nu mai vreau să sfârșesc în fața unui sicriu cu încă o persoană dragă în el. Vreau să am încredere în oameni. Vreau să am încredere în mine. Îmi vreau vechea viață înapoi! Îmi e dor de ea. Gândul mă duce la faptul că eu am greșit. Am greșit atașându-mă de ceva temporar. Am încercat să mă obișnuiesc cu durerea înțepătoare simțită în ultimii ani din cauza lui, din cauza dorului… La naiba cu el!

– C.M.A

Îmi este dor de Eu, acea Eu din trecut, acea stană de piatră ce se regăsește și acum, dar din păcate eu nu mă mai regăsesc în ea: nu mă mai recunosc.

Îmi este dor să am o speranță, să pot visa, să am acea cale larg deschisă, pe care să o pot înfrumuseța doar eu și să mă pierd în ea. Îmi este dor să fiu acea Eu din trecut. Îmi este dor de mica mea iluzie unde mă simțeam tot timpul bine și aveam parte de o abatere blândă de trecut. Uite-mă aici, simțind un alt dor și pentru tine, tu care reușeai să mă readuci la o altă realitate, tu, cea care mă făceai sa fiu adevărata eu. M-ai abandonat și tu, ai plecat, iar eu am rămas din nou singură să te aștept, să putem călători împreună acolo unde doar scrisoarea cu litere mari, scrisă de tine, poate să se reîntoarcă .

O parte din mine neagă aceste doruri, pe când cealaltă le acceptă și le intensifică tot mai mult. Totul doare prea tare: singurătatea a devenit noul meu dor, pe care îl dețin și nu îi voi da drumul, cu toate că o am și o simt strâns legată de mine.

-Motoc Maria Ecaterina

Ecaterina Motoc

Că tot veni vorba de dor și sentimente… cum își amintesc tinerii despre prima lor iubire? Click aici să afli!

Autor: Andreea Ștefania

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Derulează înapoi