Mazushī Kodomo

"în Poezie și literatură" by

Pădurea fusese întotdeauna ceea ce îl calmase; chiar și în zilele când nu putea auzii nimic altceva decât zgomotele stomacului său gol, iar durerea îi străpungea întregul corp, pădurea îl calma pe tânărul Mazushī Kodomo.

Ochii îi erau furați de măiestria și culoarea imperiului verde. Poate că viața nu îi dăruise decât prea multe lipsuri; acoperiș lipsă, părinți absenți în viața sa, mese mici luate neregulat, un trai mai mult târât aproape de moarte; dar măcar îi lăsase această alinare. Uneori găsea ciuperci și alte fructe în pădure, iar el le lua pentru a se hrăni, în acele momente pădurea îi juca rol de părinte, de fapt tot timpul făcuse asta.

Singur, pierdut între zidurile minții proprii, izgonit de toată lumea, Mazushī hoinărea pe unde apuca, fugărit de propria sa existență. De ce îl urau oamenii? Le făcuse ceva greșit? Unde erau cei apropiați? Existau? Părinți, frați, rude? Ce se întâmplase cu toată lumea? De ce el trebuia să sufere?

Mazushī Kodomo nu era un copil rău, evident nu toată lumea ar fi fost de acord cu asta.

Tinerii spuneau că este un leneș, bogătașii că este un gunoi, bătrânii că este ca o furnică pierdută de mușuroi. Era un copil slab, aproape scheletic, cu paloarea pielii obișnuită pentru cei cu un ghinion ca al său, părul negru fiind singurul detaliu distinct a înfățișării sale, ochii căprui păreau șterși, nu lipsiți de viață dar aproape morți. Însă mintea băiatului, da, aceasta era ceva uimitor. O întreagă lume a misterelor și imaginației sălășluia în căpșorul său. Mare păcat că soarta îi aruncase această crudă existență. Deseori, din spatele ascunzișului de copaci și tufișuri, Mazushī privea cu invidie la copii care erau alături de părinții lor, la frații ce se jucau împreună, la fermierii ce duceau acasă orez și alte de-ale gurii. Nu îi era ușor. Nu era corect. Iar el ura această nedreptate ce-l plesnea peste față.

Însă în pădure uita de toate astea.

Timpul și spațiul se pierdeau în regatul său. Uita de griji și lipsuri, iar durerea stomacului gol îl lăsa în pace. Cel mai mult iubea la regatul său timpurile răsăritului de primăvară, atunci când razele soarelui străpungeau frunzișul verde crud al copacilor, creând curcubeie printre picăturile de rouă și transformând bucățile de pământ în aur strălucitor iar pietrele în diamante pure. Îi plăcea să culeagă bogățiile regatului său. Pietrele de diverse forme, mărimi și culori îi aduceau cea mai mare distracție.
Într-o zi, plimbându-se prin pădure de dimineață, se pierduse atât de tare cu ochii în priveliști încât fu cât pe ce să se împiedice de câteva ori. Nu căzuse încă, nici nu avea prea mare importanță pentru el acest risc. Tot ce avea importanță acum era lumea înconjurătoare. Fiind dimineață soarele de-abia ce ieșea, arătându-se la orizont alene. Printre trunchiurile bățoase ale copacilor, încălzind frunzele ce de-abia se nășteau, șmecherul soare făcea cu ochiul pământului pe care Mazushī călca. Roua de dimineață lua dublu rol, răcorea pădurea și devenea magică creatoare de curcubeie și jocuri de lumini. Păsărelele de-abia trezite, își începură concertul din mii de voci aromatice, acompaniate de șuieratul vântului și amplificate de ecoul pădurii.

Parcă Mazushī ar fi trăit într-un vis.

Brusc însă, visul se rupse! Încurcându-se între rădăcini, Mazushī se rostogoli pe un povârniș pietros, ca un sac de orez. Căzătura nu fusese atât de rea încât să-i provoace răni serioase, doar câteva zgârieturi ici și colo, mai mult rostogolirea fu cea care-l afectă, făcându-i capul să vâjâie în stânga și dreapta. Când se mai dezmeticii puțin, observă cu părere de rău că pădurea devenii dintr-o dată silențioasă. Nici un sunet nu mai răzbătea la el. Faptul că păsările, speriate de zgomotul produs, plecaseră și opriseră concertul, îi umplu sufletul de amărăciune. În timp ce se ridică ușor de pe jos, observă cu coada ochiului ceva nemaivăzut. Pentru alții ar fi fost un simplu gunoi, dar pentru Mazushī era o adevărată comoară.

Era o piatră!

Chiar dacă pare anost, trebuie recunoscut faptul că această bucată de rocă nu era lipsită de stranii aparențe. Era de formă ovală, perfect fină, de o culoare neagră cu reflexe purpurii și pete roșii, portocalii și galbene. Categoric deținea acea aură de vino încoace. Ochii lui Mazushī rămăseseră fixați pe piatră, absorbiți de întunecata, dar lucioasa, suprafață a sa. Aspectul rupt parcă din cerul măiastru îi fură mintea, hipnotizându-l. Tot ceea ce era în jur începea să se șteargă rămânând doar un singur punct, piatra.

Cu o mișcare lentă, aproape mecanică, cu simțurile oprite și fără a-și da seama de ce face, Mazushī își îndreptă mâna spre piatră. Sentimentul pe care îl încercă atunci când degetele îi făcură contact cu suprafața fină sunt mai presus de puterea de a explica a condeiului. Era ca și cum ceva nemaipomenit curgea prin el. Simțea putere! Simțea voință! Plăceri și dorințe, simțea că toate vin spre el, gata pentru a fi realizate! Secretele universului păreau a se arăta înaintea sa, șoptindu-i amintiri străvechi.

Ce simții apoi fu nimicul, iar ceea ce văzu, întunericul de nepătruns.

Se trezi noaptea. Soarele părea să fi coborât de mult, iar stelele i se făcuseră acoperiș deasupra capului. Gardianul de argint al nopții îi veghea drumul de deasupra, luminându-l. În mâna stângă, strângând cu putere, era piatra stranie găsită mai înainte. Sentimentul acela straniu simțit cu ceva ore mai înainte, sentimentul de putere și de energie curgând prin el, nu, încă nu dispăru.

Se ridică încă buimăcit de pe jos, numai ca să se prăbușească la loc în țărână. Oricât de fermecătoare putea fi acum pădurea, măiastră și înfricoșătoare, ca un palat abandonat în muțenie și întuneric, corpul său muritor nu îi dădea voie să admire. Durerea stomacului său era de un miliard de ori mai tare decât orice simțise până acum. Trebuia să mănânce ceva acum, și asta urgent, altfel ar fi simțit cum corpul îi este rupt în două. Cu picioarele tremurând și mintea încețoșată, mergând aproape târât în genunchi și rezemat de cine știe ce copaci găsea în drum, se uită cu ochi pierduți în întinderea neagră a pădurii, sperând să zărească ceva. Și avu noroc, chiar găsi în cele din urmă ceva. La adăpostul crengilor a doi arbori puternici, văzu un sac, comoară neprețuită indiferent de conținut. Pașii îi deveniră mai repezi, inima începând o cursă în pieptul său, capul vâjâindu-i amețit în timp ce gura vărsa cascade de salivă. Se aruncă asupra sacului și vârî imediat mâna, ca să o scoată imediat mânjită.

Și cu ce, o Doamne?! Cu mâncare!

Pe degetele-i tremurânde avea orez fiert și bucăți de legume. Ca și o persoană care nu mai mâncase de mult timp Mazushī își înfundă mâna în gură și apoi iar în sac, consumând cu nesaț conținutul sacului rătăcit. Era o adevărată binecuvântare, un adevărat miracol, cât de norocos să fi fost să găsească mâncare chiar când avea cel mai tare nevoie? Odată ce își astâmpără foamea, o sete deșertică îl cuprinse.

Dar, ca și prima oară, soarta părea să-i zâmbească, oferindu-i noroc peste așteptările sale. Poate era modul ei de al recompensa pentru toate răutățile pe care i le făcuse. În orice caz, în momentul când setea începea să-l acapareze pe tânărul Mazushī, cu urechile prinse un susur de-abia șoptit. Luându-se după el descoperii un pârâu cristalin, ce șerpuia lin, parcă doar pentru el. Își înfruptă buzele cu apa aceea răcoroasă, băută din palme. Fără să-și de-a seama, orizontul începuse să fie mai colorat decât de obicei în ochii săi.

Zilele ce urmară fură relativ calme, liniștite, dar evenimente stranii se petrecură din ce în ce mai mult. De exemplu, atunci când Mazushī se ciocnise fără să vrea de un tânăr ce căra lemne, acesta din urmă nu-l lovi, cum făceau de obicei. Mazushī îl ajută să strângă și să ducă lemnele, iar când ajunse în sat, observând cât de rezervat, aproape speriat, Mazushī părea, tânărul îl asigură că nu v-a pății nimic. Ajunseră în sfârșit la destinație, și lucru neașteptat de Mazushī, primi o răsplată, o prăjitură țărănească simplă, dar foarte dulce pentru sărmanul Mazushī. În acel moment aproape că începuse să plângă, sentimentele fiindu-i aproape prea puternice pentru a le mânuii.

Altă dată prin pădure trecuse o caravană.

Oamenii caravanei nu numai că îl salutară politicos, dar făcânduli-se milă de el, îi dădură o pătură și ceva mâncare, fără ca el să fie nevoit să cerșească sau să fie silit să facă ceva muncă peste puterile sale. Însă cel mai straniu dintre evenimente avea să-i schimbe întreaga viață.
Într-o după amiază rece, umedă datorită ploilor nopții trecute, Mazushī se plimba învelit de o pătură, atras de peisajul înconjurător. Era liniște totală în pădure, dar nu una dintre cele sinistre, ci de fapt o liniște foarte dulce urechilor. Păsărelele nu mai cântau, vântul de-abia dacă adia, parcă întreaga natură ar fi înghețat în timp. Liniștea era puternică, cu siguranță că dacă nu ai fi avut un suflet conectat la pădure ca Mazushī, liniștea aceea te-ar fi strivit.

Însă, deodată, liniștea fu sfâșiată de niște țipete.

Șocat, smuls din reverberația în care se afla, Mazushī ciulii urechile. Un ecou ceva mai slab se auzea din dreapta sa, un vaiet lung și trist. Pitit, cu pași lenți și silențioși, se apropie de sursa ecoului. Când ochii îi arătară ce provoca ecoul, o dâră de furnicături reci i se prelungii pe șira spinării. În fața sa, la câțiva metri, se afla un grup încercuit de niște bărbați fioroși. Grupul era alcătuit din femei și bărbați, în mijlocul cărora se afla o fetiță mică, de vârsta sa. Grupul era categoric făcând parte din oamenii mai înstăriți decât el, căci erau altfel îmbrăcați, mult mai bine și mai vesel îmbrăcați. În jurul grupului, ca niște ziduri macabre, se aflau trupurile moarte ale unor bărbați. „Samurai!” gândi Mazushī. Bărbații care înconjurau grupul, hoți cel mai probabil, râdeau cu veselie, uitându-se cu poftă la hainele scumpe pe care prada le purta. Cel mai în vârf pus era chiar fata cea tânără, toți hoții admirând-o ca pe o statuie de aur.
Cercetând în liniște printre copaci, Mazushī ajunse în cealaltă parte a cercului format de hoți.

Inima îi bătea cu putere în piept, îl durea.

Respirația îi devenise tăioasă, rănindu-i gâtul, iar plămânii aproape că-i explodaseră. Cu toate astea, tânărul Mazushī, nu putea să îngenuncheze în fața tronului fricii. Nu știa ce putea face, dar ceva trebuia cu siguranță făcut. Rotindu-și ochii nebunește în căutarea unei soluții, Mazushī văzu pe pământ o sclipire palidă, înecată. Întorcându-și capul spre reflexie, fu cât pe ce să vomite, făcându-i-se greață la imaginea unei săbii învelită în pături de sânge încă calde. Nu mai văzuse până acum sânge, cel puțin nu atât de mult. Fără să gândească ce face apucă mânerul sabiei, degetele alunecând-ui puțin de pe teaca mânjită de sânge proaspăt. Cu picioarele încă tremurânde, ieși din ascunzișul copacilor, pregătit să lovească în stânga și-n dreapta oricând.
-Yo, Yoshimura! Ia uite ce ne aduce vântul! spuse unul dintre hoți, la fel de surprins ca și ceilalți.
-Văd Tagomi. Nu este tocmai ce așteptam, dar….
Cu pași măsurați și atenți hoțul mergea mai aproape de Mazushī.
-Te-ai pierdut, copile?
Mazushī nu răspunse, rămânând silențios datorită vocii ce-i pierii. Pașii veneau mai aproape, mai repezi, mai siguri. De ce Mazushī nu reacționa?

Deoarece pentru o minte fragilă de copil ca a sa, tot ce se întâmpla era prea mult, punându-l pe băiat să gândească mai lent.

Aștepta momentul potrivit să lovească, nu ataca deoarece vroia să lovească cu siguranță. În sfârșit hoțul fu destul de aproape încât Mazushī să lovească. Strângând mai tare mânerul, încordând-uși brațele și picioarele, și cu un strigăt făcut pentru a se îmbărbăta, se aruncă înainte ridicând sabia și lovi.
Din păcate pentru el, hoțul era mai experimentat decât el, astfel se dădu la o parte și îl lovi pe Mazushī în coaste cu talpa piciorului. Lovitura fu atât de puternică, încât băiatul se rostogoli pe jos, într-o ploaie de scâncete. Rămas fără aer, lasă dâre de salivă să i se scurgă pe bărbie amestecate cu pământ. Sabiei nu îi dădu drumul printr-o ambiție nebună ce îi dădu o rană deschisă piciorului stâng.

-Ia te uite ce domnișoară fragilă avem aici! râse Yoshimura. Băiete crezusem că dacă tot ai ieșit cu o sabie la joacă, măcar ești ceva mai rezistent…..Deci băieți, ce să facem cu câinele ăsta? Să-l tai bucățele sau să-l las întreg?
-Stai, stai, stai Yoshimura! Uită-te la el doar, îi pricăjit, probabil că nimeni n-ar da nici o legumă stricată pe el, viu sau mort. Și n-are nici un rost să te obosești să-l omori. Lasă-l să plece, n-avem ce face cu un astfel de gunoi!

Gunoi! Acest cuvânt îi răsună băiatului în urechi, țipând mai să i le spargă. Gunoi!? Gunoi!? GUNOI!?

Așa fusese văzut de către toată lumea întreaga sa existență. De ce? Doar pentru că soarta fusese prea crudă și-l pusese jos în noroi? Valuri de căldură îi veneau în obraji, în timp ce simțea sângele curgându-i mai repede prin corp. Ochii începură al fixa cu ură pe hoțul ce se întoarse cu spatele atât de indiferent după ce-l lovi cu piciorul în stomac.
Furia îi cuprinse mintea și corpul. Brusc, se aruncă în față smulgând sabia de pe pământ și o împinse cu putere în corpul din fața sa. Șuvoaie de sânge țâșniră din hoț, care se prăbușii jos împreună cu Mazushī.
-Yoshimura! strigară hoții în cor.
Acoperit în sânge, băiatul căzu peste trupul hoțului. Sabia rămase în trupul lui, blocată. Căzând, se lovise la genunchi și în stomac în teaca sabiei.

Dar asta fusese doar începutul unui calvar ce urma să îndure.

Total buimăcit, se trezi în mijlocul unei furtuni de pumni și lovituri de picioare. Hoții, furioși datorită atacului surpriză, începură să-l lovească pe Mazushī. Loviturile erau tari, dovadă că cei ce loveau erau însetați de sânge, nu aveau de gând să cruțe nimic.
Ultimele sentimente pe care băiatul le simții fu frica, tot ce mai simții era durerea oaselor rupte, iar ultimele sunete din urechi fusese scârțâitul bucăților de oase fragmentate. Apoi întunericul acoperi linia orizontului.
Când se trezi, se afla într-o cameră frumos decorată. Lângă el se afla o femeie frumoasă.
-Unde sunt?
-Ești în siguranță! La casa samuraiului Motushi. E un adevărat noroc, un miracol că ai rămas în viață până la venirea sa cu o grupă de samurai…
-Motushi…samurai…
-Fiica sa cât și el îți admiră cu adevărat curajul pe care….
Dar deja Mazushī nu mai asculta. Întorcându-și capul în altă parte, își găsi hainele lângă el. Deasupra se afla piatra pe care o găsise în pădure, piatra sa. Reflexele sale negre îi hipnotizau ochii, furându-i atenția.
Și brusc înțelese. De ce se întâmplaseră atâtea, de ce pățise atâtea…
-Piatra! Piatra norocului…

 

Autor:  Edmond Ciprian

Scriu pentru că am nevoie să respir, sunt scriitor pentru că iubesc asta și aleg literatura pentru că prin ea văd tabloide zugrăvite frumos de cuvinte, astfel devin pictor de cuvinte! Nu sună asta fantastic?

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Freamăt boreal

Freamăt boreal

„Îmi erai ritmul infinitului Și rima somnului veșniciei”
Derulează înapoi