Copacul înflorit

Copacul înflorit de la fereastră

"în Poezie și literatură" by

Era acolo, în fiecare anotimp. Iarna era acoperit de zăpadă grea și mă minuna cât e de puternic. Toamna, era plin de frunze colorate, și deveneam nostalgică, parcă mi-era dor de niște oameni pe care încă nu-i întâlnisem. Vara, nici măcar nu-l vedeam – fereastra mea era ca și acoperită, nu stăteam mai deloc în casă. Dar, primăvara, se întâmpla ceva magic, și înflorea. Și, atunci-da!-atunci îl vedeam, îl vedeam cu adevărat. Îl vedeam cu sufletul. Colora albastrul senin al cerului cu pete roz, din loc în loc, și țintea numai către soare. Asta iubeam la el cel mai mult – că era mereu drept, și credeam că nimic nu l-ar putea doborî. Copacul înflorit de la fereastră…

Nu aveam prieteni în vremea aia. (Cine are, de fapt, vreunul?), așa că stăteam acolo, la fereastră, și îi vorbeam.

Îi povesteam tot ce mi se întâmpla, îmi cunoștea toată viața. Nu răspundea niciodată nimic, dar simțeam că mă aude, că mă ascultă. Câteodată, îl vedeam cum se legăna ușor în vânt, ca și cum îmi făcea un semn tăcut din ramuri – „Da, te înțeleg”. Cu fiecare anotimp, îmi șoptea alte gânduri, mă împingea către alte sentimente. Și, chiar de acolo, de la fereastră, simțeam că trăiesc. Doar stând pe loc și vorbind. Pentru că el, deși nu putea să-mi spună nimic, copacul acela înflorit era singurul care știa cum să mă asculte.

Am fost prieteni ani de zile. Era, dacă vreți, cel mai bun prieten al meu, și singurul.

Primăvara, deschideam fereastra și respiram adânc – mirosea a flori. Nu pot să exprim o senzație mai pură, mai plăcută. Și, atunci, timpul se oprea, și eu deveneam natură. Îl iubeam, ca pe o persoană. De fapt, prin mine și pentru mine, el asta devenise – un om. Acolo, cu fereastra deschisă, îi citeam, sau ascultam muzică împreună cu el. Uneori, muzica ce-mi plăcea mie, alteori, muzica ce-i plăcea lui – ciripitul păsărilor, care venea chiar din interiorul său. Ce frumos, să poți să cânți, chiar fără să ai gură…

Dar, știți cum se întâmplă – toate au un sfârșit, și nu avem ce să facem, decât să ne plecăm capul în fața destinului. Și a trebuit să plec – să părăsesc locul în care am crescut, camera mea, fereastra mea și copacul meu înflorit. Am vrut să o fac repede, ca să nu simt durerea, să nu am timp să mă gândesc. Să îmi continui viața de parcă nimic nu se va schimba. Așa că nu m-am gândit, ci m-am pregătit mecanic – mi-am făcut bagajele de parcă plecam în vacanță, nu de parcă mă mutam de tot din casa în care îmi petrecusem toată viața de până atunci.

Nu m-am uitat deloc pe fereastră, nu m-am gândit la toate amintirile pe care le strângeam în cutii de carton (de parcă meritau doar atât de puțin!), nu am privit pereții care rămăseseră goi după ce dezlipisem toate posterele. Camera a rămas goală, micul meu univers era dărâmat, și abia atunci mi-am permis să realizez cât sunt de slabă. Și am privit-o, am privit-o cu adevărat pentru prima oară de când începusem să-mi strâng lucrurile. Părea așa de tristă, de parcă înfățișa o poveste de mult terminată. Și, mi-am spus atunci, chiar asta făcea.

Ploua încet și eu încă stăteam acolo, în cadrul ușii.

Se prea poate să fi rămas acolo câteva ore, privind în gol, pentru că, atunci când m-am hotărât să mă mișc, ploaia bătea puternic în geam, de parcă voia să intre în casă. Am deschis larg fereastra și am lăsat-o să intre – Ce mai aveam de pierdut? Nu mai putea să strice nimic – pe birou nu mai era laptopul aprins, sau vreun caiet deschis care aștepta să îmi încep tema, sau vreun proiect de predat pentru ziua următoare, sau vreo carte care dorea de mult timp să fie deschisă. Normal, nici măcar biroul nu mai era acolo.

Acum, era doar o mare băltoacă, și fereastra larg deschisă, și atât. Știu la ce vă gândiți – era o mare prostie și puteam să distrug parchetul, sau ceva de genul ăsta, dar, în momentul ăla, numai la asta nu gândeam. Am scos capul pe fereastră, așa, în ploaie – nu puteam să plec fără să-mi iau la revedere de la prietenul meu, oricât aș fi încercat să scap de acest moment dureros. L-am văzut printre picăturile mari de apă – era înflorit și parfumul florilor combinat cu mirosul de ploaie mă amețea. Am deschis gura, ca să îi spun „Ne mai vedem!”, dar nici nu am apucat să rostesc primul cuvânt, când s-a întâmplat – O lumină puternică a străpuns cerul. Apoi, un tunet, urmat de o altă bubuitură răsunătoare.

M-am dus în spatele camerei, nesigură de ce altceva ar trebui să fac, dar am reușit să realizez ce cauzase al doilea zgomot.

Copacul meu înflorit nu se mai vedea. Ploaia se potolise acum și m-am apropriat din nou. Două fâșii enorme de lemn egale erau acum la pământ, de parcă o mână nevăzută dorise ca acest personaj al vieții mele să arate plăcut chiar și în moarte – era spintecat chiar pe jumătate. Era, poate, prea frumos de privit pentru un sfârșit, prea simetric… perfect, așa cum fusese și până în acel moment copacul înflorit.

Petale roz de flori dansau fără grabă spre pământul reavăn, parcă dorindu-și să prelungească aceste clipe. Și atunci, am înțeles – nu puteam pleca fără să mă despart de el, nu puteam începe un nou capitol dacă nu îl încheiam pe cel din urmă. Nu puteam să fiu două persoane diferite în același timp – un adult cu visuri, gata să înfrunte realitatea, și un copil speriat, al cărui singur prieten real era un copac.

Câteodată, oricât de mult pare că ne ajută unele lucruri sau persoane, uităm că ele pot ajunge să facă opusul – să ne țină legați de ele, blocați într-un anumit loc (o fereastră, de exemplu) și să nu ne lase oportunitatea de a descoperi Lumea. Știți, așa e mai confortabil – să rămâi într-o zonă în care nu ți-e rău, dar nici foarte bine. Și ajungi să crezi că nu poți mai mult, când tu ai putea, poate, să cucerești Universul.

Am ieșit din vechea mea cameră fiind tristă, dar mulțumită. Nu era ca și cum mă despărțeam de un prieten imaginar – copacul meu înflorit era mai mult de atât. Era ca și cum părăseam o persoană în care lăsam o versiune mai slabă a mea, o versiune de care nu avusesem curajul să mă despart până atunci, așa că Natura, însăși, acționase pe cont propriu. Nu e că nu l-am iubit sau că am încetat vreodată să-l iubesc, însă a venit momentul în care a trebuit să renunțăm unul la altul și să ne dăm șansa să renaștem pe cont propriu. Și ce final mai frumos am fi putut avea, decât printre petale roz și picături de ploaie?

Mi-am dus bagajele la noua mea casă, unde aveam să locuiesc singură, dar, chiar și așa, la doar un telefon și cinci minute cu mașina depărtare de părinții mei.

Chiar și în aceste condiții, era un început măreț al independenței mele. Nu am început să despachetez – aveam suficient timp pentru asta. Cum bine știți, doar ce plouase, așa că am ieșit să fac o plimbare. Mirosea a ploaie, a liniște și a primăvară. Păsările își făceau din nou, timid, glasurile auzite. Mergeam fără nicio direcție, când am ajuns într-un mic părculeț din apropriere, unde am observat imediat o pată imensă de culoare. Nu mai văzusem niciodată atât de mulți pomi înfloriți la un loc, eu, care toată viața îl venerasem pe singuraticul de la fereastra mea.

Am început să mă plimb printre ei, apoi să dansez, apoi să râd cu voce tare ca o nebună, fără să mă gândesc că cineva m-ar fi putut auzi. Se pare că nu trebuise să merg prea departe ca să găsesc toată fericirea asta care se afla la doar câțiva pași de mine. Se pare că trăisem atât de mult timp ignorând diversitatea Creației, încât nici nu observasem vreodată un lucru atât de minunat. Se pare, în sfârșit, că trebuie să pierzi ceva important ca să vezi cât de mult te limita și cât de multe experiențe ratai din cauza lui.

Mi-am continuat plimbarea, fără să ies, însă, din starea aceea de delir care mă cuprinsese.

Eram, acum, mai atentă decât fusesem vreodată la ce mă înconjura. Nu mă gândeam la timpul pierdut din urmă, ci doar la infinitul dinaintea mea. Priveam fiecare copac în parte, și mi-i făceam pe toți prieteni. Cât de mulți aveam acum, după doar o zi de libertate!

Ajunsesem la ultimul copac din această imensă mulțime, cel mai mare și cel mai plin de flori. Era, însă, alb, ci nu roz, ca toți ceilalți. Era diferit și îl iubeam. Mă mișcasem fără nicio grabă printre pomi, și, totuși, legile timpului și-au făcut treaba. Este oare o surpriză că tot printr-un copac înflorit avea viața mea să capete sens?

De ce zic asta? Deoarece, chiar atunci, sub copac, l-am văzut pe El…

Pentru mai multe texte marca POV21, fă click aici.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Freamăt boreal

Freamăt boreal

„Îmi erai ritmul infinitului Și rima somnului veșniciei”
Derulează înapoi