Amestecați într-o lume de nebuni

"în Poezie și literatură" by

Te-am întâlnit când lumea îmi era întreagă. Cutremurele nu mi s-au văzut pe chip. Se fisura pământul, dar eu râdeam mai tare și-acopeream cu piciorul orice neregulă și orice urmă care să mă dea de gol. Eram amestecați într-o lume de nebuni și ne-am găsit mai tineri și frumoși ca niciodată.

Tu știi că sunt femeia care râde, care nu lasă garda jos. Idealurile-mi stau în ochi, iar dragostea în mâinile pe care le arunc în aer când dansez.

Ți-am zâmbit, știu. Nu mi s-au mai văzut craterele în care mă-nvârteam. Pentru moment, cel puțin, m-am relaxat și m-am lăsat să-nebunesc.

Nu te-am anticipat deși știam că nu văzusem nicicând atâta frumusețe și delir. Praf și pulbere erai.

O invitație spre o lume-n care se dansează. În ochii tăi citeam metafore și aroganță. Am început să mă dezintegrez.

Am alergat pentr-un moment să nu mă vezi. Să nu auzi din zidurile care se dărâmă. Să nu-nțelegi cât tremur îmi aduci pe chip. Și cât cântec în inimă.

Dar nu am putut să rezist chemării tale. Mai tânără decât oricând mi-am lăsat păru-n valuri peste umeri și am urmat lumina care m-a orbit.

Veneam spre tine sângerând, plângând pe interior, ca un copil ce își caută mama. Am văzut promisiunea dragostei în mâinile tale. Mâini ce m-au cuprins, ce-au mângâiat. Mâini ce m-au înebunit, doar ca să mă lase cu mai multe cutremure decât au fost vreodată.

Nu există certitudini în viață, nu există repere. Bâjbâim cu ochii închiși, iubim ce putem, alergăm și ne luăm la-ntrecere cu soarta. Strângem când avem timp. Când nu avem, facem.

Am făcut din noapte zi și din noi câmpuri de luptă. Nu mi-am înșirat cuvintele. Eram prea obosită ca să te trăiesc așa cum aș fi vrut.
Am așteptat să te apropii. Să pot să te iubesc. Să merite distrugerea pentru care-am răbdat atât.

Mi-am plâns nedreptatea în pumni. Mi-am plâns orgoliile și zâmbetele-au început să crape. Nu le-ai știut. Nu le-ai simțit. Am fost acolo cât a trebuit, dar nu atât cât mi-am dorit.

Și ce durere să te pierd... Să văd cum te îndepărtezi fără măcar să-mi fi venit în suflet, fără măcar să îți arăt cât soare pot aduce. Și câtă nebunie, cât delir. Cât dans până în zori, câtă odihnă.

Te-ar fi trezit cutremurele mele. Dar mâinile-ar fi mângâiat și ai fi adormit la loc.

Ai fost un ideal fugitiv, trăit pe bucăți. Un ideal ce a ales să nu se dezintegreze. Să îmi rămână-acolo. Ghimpe-n coaste. Furie peste țărmurile mele. Batjocură pentru atâta liniște și-atâtea ziduri.

Îmi miroseai a mare. Pentru că marea îmi miroase-a liniște. A doruri. Și mi-a fost dor de tine până să te întâlnesc. Când am făcut-o, am respirat și m-am oprit. Mi se blocase circulația și ochii n-au clipit minute bune.

Acasă vine sub formă de oameni, acasă vine sub formă de distrugeri, de nedreptate.

Suntem amândoi sub un singur soare, amândoi amestecați într-o lume de nebuni. Tu vii spre mine. Te prind. Te-ating. Mie nu îmi e frică. Mă răscolești așa cum îmi respiri parfumul.

Ești tu în toată frumusețea unei clipe sparte. Ești tu în ultimele unde la apus.

Ești tu în gong-ul care-anunță rugăciunea. Ești tu în murmurul călugărilor.

Ești tu în greierii din iarba verilor trecute. Ești tu în valurile-n care mă înec. Ești tu în clopotele care bat. În păsările care pleacă. În zidurile care se dărâmă. Ești tu în clinchetul paharelor de vin.

În promisiunile care se fac. În promisiunile ce se încalcă. Ești tu în cuvintele care nu se pot scrie. În lacrimile care se varsă necontenit. Ești tu în nopțile ce se transformă-n zi. Ești tu-n castele și-n așteptări prea mari.

Ești cântec prost și dragoste pierdută. Ești în nisipuri mișcătoare. În răsături. În poezii cântate noaptea-n telefon. În gesturi reprimate. Ești tu-n hipnoză. Ești tu-n albastru. Ești tu în respirații și-mbrățișări date la 6 dimineața.

Ești tu-n alegerile viitoare. Și în regretele ce țin azi de prezent. Ești tu în certitudini. Ești tu-n valurile care se sparg de mine. Ești tu în geamandura de care nu pot să m-agăț. Ești tu-n voința de a fi mai bună. De a-nțelege. De a fi altfel. Ești tu în motivația de a face prăpăd. Ești tu în promisiunea de a face bine. Ești tu în certitudinea că sunt femeie.

Ești tu-n toată tristețea de a mă-ntoarce-n Cluj. Ești tu-n luminile ce stau peste Mărăști.

Ești tu-n avioanele ce trec deasupra capului. Ești tu-n plimbări și-n lacuri triste. Ești tu în drumuri ce rulează. În bucurii nemăsurate. În cărți, în oboseală. Ești tu-n imboldul de-a munci și-n boala ce mă țintuiește-n pat.

Ești tu-n bătaia-n masă că viața nu e dreapta. Ești tu în lașitatea absenței imediate. Ești tu în pierderi. Ești tu-n singurătate. Ești tu și totuși n-ai știut să fii.

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Freamăt boreal

Freamăt boreal

„Îmi erai ritmul infinitului Și rima somnului veșniciei”
Derulează înapoi