Pasiuni ce nu s-au vrut trăite – Andreea Cordoș

"în Poezie și literatură" by

Am chemat spre mine pasiuni ce nu s-au mai vrut trăite. Pasiuni care au ars fără să dea foc lumii-n care mă-nvârteam. Fără să mă piardă în desăvârșiri, scăpărând doar, pe ici, pe colo, cu o superficialitate de care nu credeam că e capabilă viața.

Noi ne-am găsit fără să ne căutăm și ne-am pierdut dorindu-ne mai mult ca niciodată. Ne-am visat mâinile și ne-am rugat trupurile să ni se întoarcă împreună.

Noapte de noapte. Aiurând. Alergând din calea fericirii noastre. Sperând mereu la mai bine, la mai bun. Dorindu-ne să fie totul altfel. Dând cu pumnu-n masă că nu ne-am găsit mai devreme.

La ce bun?, ți-am spus atunci. Ne-am fi pierdut oricum. Asta dacă ne-am fi ațitit ochii vreo clipă unul asupra celuilalt.

Sunt îngropate în uitare nopțile de care-am tras. Zilele pe care ni le-am făcut cadou. Îmbrățișările care-au rămas acolo. Sub tot ce n-ar fi trebuit să existe. Într-un noiembrie fără sens. Într-un apartament mult prea cald peste care s-a cernut lumea pe nesimțite. În locu-n care m-am agățat de pieptul tău și-am înțeles unde a stat dragostea până-atunci.

Dacă m-ai fi privit în ochi atunci, astăzi ai ști. Ai ști că nu trăim cu-adevărat decât momentele în care suntem în delir. Momentele în care ne-îndrăgostim și-n care timpu-i altul.

Prea temători să facem naibii o decizie și să ne apropiem unul de celălalt, ne-am încrezut în soartă. Amarnică alegere. Mult prea târziu am înțeles că nu se-ntâmplă totul ca-n cărțile ce-ți stau pe rafturi.

Idealismul nostru ne-a orbit. Astfel că am crezut în dezlegări de soartă, în semne care să ne-ndrume și în alegeri care se iau pentru noi.

Am așteptat. Și-am așteptat. Și-am murit așteptând.

Am stat privind cum dragostea se micșorează, cum timpul fură din respect, cum văpăile se fac violete. Și cum se sting, arzând în piept.

Eu m-am îmbolnăvit de dor. În calendar scria deja decembrie. Zăpada a căzut la fel, de data asta peste-un Cluj pe care nu l-am înțeles. Îmi era scârbă de toată poezia și tot fastul pe care iarna mi le-a-ntins în față cu nerușinare.

Te-am vrut numai pe tine. Te-aș fi iertat și mi-aș fi dat jos și din tocuri. Aș fi închis ochii și-aș fi uitat că ai plecat tocmai atunci când ne îndrăgosteam mai tare.

Ți-ai făcut din lașitate casă, așa cum mi-am făcut eu scut din pieptul tău.

De ce nu alergăm spre ceea ce ne cheamă? De ce nu vezi că orice nesiguranță trăită nu este decât o fisură?

Ți-am spus că plec, doar ca să văd dacă vii după mine. Mi-au tremurat cuvintele, genunchii. Mi-a fost așa de greu să las din vulnerabilitate și-orgoliu. Să nu îți scriu, să nu te sun, să pun capăt inimii mele. Să știu cum ești de fapt. Mi-a fost așa de greu să-ți spun tot ceea ce ți-am spus de fapt.

Pasiuni ce nu s-au vrut trăite mi-au încărunțit fruntea fără rost. Tu-ai fost una din ele. Și mi-a fost mult prea frică să dărâm ziduri și să-ți vorbesc.

Dar eroismul stă doar în momentele în care lucrurile dor. M-am golit ca o vază plină de flori uscate. Ți-am spus de la-nceput pân’ la sfârșit tot ce a fost și tot ce cred despre cum te vei duce naibii.

Nu ai crezut în semne, deși mult le-ai cerut, băiete. N-ai vrut să crezi, căci poate te-ai speriat, și eu sunt o femeie care găsește și înțelege fisurile din lucrurile ce ne-omoară.

Azi nu-ți mai cer nimic, căci prea mult ți-am cerut dreptatea. Și viața nu vine cu nici un strop.

Așa că-nchidem ochii. Respirăm profund. Ridicăm bărbia-n aer. Ne trezim la realitate și pășim.

Ne ducem acolo unde ne cheamă. Unde dorul capătă alte valențe. Unde se stinge pentru-a putea într-un sfârșit să existăm.

De ce colizionăm pentru secunde? Spunea Rebreanu că fericirea nici nu ar trebui să dăinuie mai mult de o secundă. Că firea omului este superficială. Că nu am îndura atâta fericire.

Să-l cred? Sau să mă cred pe mine? Când știu c-am dat cu piciorul la fericiri nemăsurate doar pentru vechi fantome de care n-am putut să mă rup?

Eu vin în valuri. Eu nu mă tem de câte nebunii pot să aduc, de cât dans și cântec în miez de noapte. Îmi stau paharele de vin ca legământ că pașii-mi poartă șoapte, iar buzele cutremur.

Dar tu nu ai avut vreodată nevoie de vreun val. Căci toată energia mea te-nghite.

Și știu, de nu poți face pași, rămâi pe loc. În spate nu ai cum să mergi. Rămâi pe loc și împietrește. Rămâi rece.
Căldura a trecut demult.

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

stygian blue

stygian blue

optica vrea să ne joace fest(e) schimbă tonurile după preferințe noi nu
Ospiciul creator

Ospiciul creator

Lumina ne e-n ceață… pixuri reci ne țin încheieturile de bănci iar
Derulează înapoi