Isabela Stănescu

Interviu: Călătorie în lumea muzicii clasice cu soprana Isabela Stănescu

"în Dosarul Săptămânii/Interviuri" by

În momente dificile ca cele pe care le trăim acum, dezrădăcinați parcă din rutina zilnică și din tot ceea ce considerăm firesc în viețile noastre, cu toții ne refugiem în artă. Și astfel, ne petrecem zilele rătăcindu-ne printre pagini de cărți, scenarii de film și note muzicale. Așadar, zilele trecute am avut plăcerea de a discuta cu Isabela Stănescu, finalistă a sezonului trecut „Românii Au Talent”, interpretă de muzică clasică și nu numai. Fostă elevă a Liceului de Artă „Victor Brauner” din Piatra Neamț, actuală studentă la Universitatea Națională de Muzică din București și câștigătoare a numeroase premii, Isabela ne povestește despre începuturile carierei sale, despre provocări, experiențe memorabile și ne împărtășește din viziunea ei asupra muzicii clasice și a felului în care aceasta este percepută în România.

Î: Bună, Isabela! Povestește-ne despre începuturile tale în muzică. Cum ți-ai descoperit această pasiune și cine te-a motivat și susținut în toți acești ani?

R: Muzica a fost și va rămâne prima mea dragoste. Ignorând faptul că mereu am fost un copil muzical, unul destul de vocal, care cânta tot ce auzea, primul meu contact cu muzica a fost în 2007, când am fost înscrisă (mai mult sau mai puțin întâmplător) la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț, unde am studiat pianul ca instrument principal, din clasa I până în clasa a VIII-a. Bineînțeles că am fost super fascinată de tot ce se întâmpla în jurul meu, și nu vreau să mă laud, dar eram cea mai dornică să învăț dintre toți. Poate pentru că nu am făcut niciodată o grădiniță și nu știam cu ce se mănâncă genul ăsta de „colectivism educațional”, haha.

Am descoperit că iubesc muzica atunci când am tot început să aud cuvântul „talent” în jurul meu. Toți profesorii spuneau că sunt foarte talentată și să mă țin bine de ceea ce fac. Cred că au avut dreptate. Însă a devenit o pasiune când am descoperit muzica în starea ei pură. Aveam 7 ani și un monitor acasă, antic. Îmi petreceam ore în șir pe YouTube. Din click în click, am descoperit tot soiul de muzică, de la cea clasică pe care o ascultam pentru a învăța mai ușor la școală, până la muzica rock, pop, preferații mei fiind trupa The Beatles și Michael Jackson. Mă uitam la interviurile și documentarele lor.

Nu înțelegeam mare lucru din ce nebunii spunea naratorul că făceau starurile rock, dar mai bine așa. Am văzut ce înseamnă să fii muzician, compozitor, interpret. Pur și simplu m-am îndrăgostit și mi-am spus „clar, asta vreau să fac”. Repet, aveam 7 ani. Și pentru că, deși făceam pian, îmi plăcea să cânt și cu vocea, așa că la 14 ani am început să aprofundez mai multe și în acest domeniu: canto. Aveam de ales între canto tradițional și canto clasic. Neavând tangențe cu muzica populară, ghici ce am ales, haha. Nu am renunțat la pian, totuși. L-am trecut ca instrument secundar.

În decursul celor mai importanți 12 ani din viața mea, mi-au fost mentori profesoara mea de teoria muzicii, Ioana Ciobanu, profesoara mea de canto, Narcisa Pavel, dirigintele meu, Adrian G. Romila, dar și mulți alți oameni cu care lucrez în prezent și care mă ghidează cu grijă: actuala mea profesoară de canto, Bianca Manoleanu, alături de domnișoara Raluca Ouatu, pianistă, dar și maestrul dirijor, Valentin Gruescu.

Isabela Stănescu

Î: Cânți și la alte instrumente? Ce alte hobby-uri mai ai, pe lângă muzică?

R: Cânt și la alte instrumente: pian, tobe, ukulele, mai cochetez și cu fluierul ciobănesc. Ideea e că dacă te pricepi la teorie muzicală, poți să o aplici pe orice instrument. Nu evit să pun mâna pe orice alt instrument văd: bass, chitară, vioară, trombon. Mă gândesc serios să încerc flautul. Cu vocea, mai cochetez pe jazz.

Mai am și alte pasiuni: ador filosofia, psihologia, literatura, cinematografia. Îmi place mult să mă joc cu cadrele foto-video. Am avut și o emisiune radio în 2019, acolo mi-am descoperit și dorința de a vorbi în public.

radio

Î: Care crezi că a fost cel mai dificil moment pe care l-ai întâmpinat în cariera ta și de ce? Cum l-ai depășit?

R: Cel mai dificil moment din cariera mea? Doamne, sincer, nu știu. Totul e dificil, e muzică clasică. Unul din ele a fost când trebuia să fac o piesă dintr-un oratoriu de Haendel, groaznic de grea. Era o pagină care nu voia să iasă deloc. Olimpiada de muzică se apropia, piesa încă nu ieșea. Cedam nervos, eram agitată. Îmi dădeam partitura de cap. După numeroase ore de studiu în care mi-am spus că nu pot să o fac, am ieșit afară, am tras aer adânc, m-am calmat, și mi-am spus „haide, ia o pauză”.

Un weekend nu m-am atins de ea deloc. La prima repetiție cu pianistul, a ieșit piesa fără să vreau. Am plâns de fericire. A fost cea mai grea piesă pe care am făcut-o vreodată, a venit la pachet cu nervi, descurajări, nopți nedormite, oboseală, stres, cedări nervoase. Am reușit să trec de ele cu perseverență și ambiție.

Isabela Stănescu

Î: Cum ai descrie experiența participării la Românii Au Talent? În ce privințe te-a schimbat, modelat, această competiție?

R: Experiența „Românii au Talent” e de neuitat. E superb ce se întâmplă pe scena aia. E foarte diferit de ceea ce fac eu de obicei: aplauze – mă înclin – cânt – aplauze – mă înclin – plec. Aici, nu pot descrie cum ți se taie genunchii de emoție când se ridică în picioare o sală întreagă. Experiența RAT m-a învățat să ies din zona mea de confort.

Nu m-a schimbat prea mult, sunt același copil care își găsește fericirea pe scenă și atât. Mesajele pe care vreau să le transmit sunt destul de evidente. Am vrut să fie mai mult decât un act artistic. Am vrut să fie un manifest pentru evoluția comunității rome, dar și un manifest anti-rasism, arătând că se poate și altfel. Chiar dacă nu am câștigat concursul, am câștigat inimile oamenilor și încrederea lor în mine, și asta e tot ce contează.

Romanii au talent

Î: Vorbește-ne puțin și despre planurile tale de viitor. Unde te vezi peste zece ani? Ai un plan bine stabilit pe care ai vrea să îl împlinești?

R: Peste 10 ani mă văd făcând tot muzică. Altceva în afară de muzică nu știu să fac și nu vreau să fac. Dacă mă pui să îți scanez ceva la o casă de marcat, nu-mi iese mai mult ca sigur. Dacă mă pui să îți cânt o arie de Puccini, ei… altă viață, o fac și în somn. Dacă nu făceam muzică, sigur m-aș fi dus la cinematografie. De aici s-a născut și pasiunea pentru compoziție de muzică de film. Vreau să ajung și acolo, neapărat. E unul din obiectivele mele. Dar, în mare parte, mă țin de operă. Am multe obiective. Să evoluez ca artist liric din punct de vedere tehnic și interpretativ. Vreau să bifez câteva scene la care visez: Teatrul Bolșoi, Opera Garnier, Opera din Berlin, Opera de stat din Viena, Metropolitan Opera, etc.

Î: Care este părerea ta legat de felul în care muzica clasică este percepută în România? Consideri că este suficient de apreciată și promovată, mai ales în rândul tinerilor?

R: Consider că muzica clasică este foarte pozitiv percepută în România. Nici eu nu credeam asta acum câțiva ani, dar am văzut Ateneul, Opera Națională, Teatrul de Operetă, Sala Radio, toate cu săli la fel de pline. Surprinzător de pline. Chiar și în zile de miercuri, care nu se compară cu serile de concert din weekend. Și îmi crește inima să văd că și în țara noastră, unde muzica clasică e ușor subestimată, chiar sunt consumatori de cultură, mai mulți decât ai crede.

Suficient de apreciată și promovată în rândul tinerilor cu siguranță nu este, dar îmi pun speranța în elevii de la arte și studenții de la conservator. Este un gen destul de greu de ascultat, de asta s-a inventat „muzica ușoară”. Două strofe și un refren te prind mult mai ușor decât o Fugă de Bach cu formă polifonică, tonală şi monotematică, cu temă modulantă sau nemodulantă, care e cu siguranţă cea mai importantă creaţie arhitectonică a Barocului muzical, atât din punct de vedere al gradului de complexitate cât şi al caracterului tipic al discursului sonor, al semnificaţiilor estetice şi filosofice pe care acesta le conţine, fără de care nu s-ar fi ajuns niciodată la muzica de astăzi.

De asta nu cred că muzica clasică trebuie promovată în vreun fel, mai mult decât este. Ea are oricum publicul ei. Deși sunt sigură că o fetișcană care ascultă Ariana Grande ar fi foarte încântată să vină la un astfel de eveniment grandios, unde toată lumea e elegantă și privește pe scenă orchestra aia super numeroasă, cu un cor la fel de zdravăn în spate și o femeie într-o rochie trăsnet care zbârlește pielea de pe tine cu interpretarea ei. Atâta să își închidă telefonul. De tot. Fără Instagram, fără selfie-uri sau chestii de genul la concerte de muzică clasică.

Isabela Stănescu

Î: În final, ne-ai putea spune câteva cuvinte despre ce înseamnă artele pentru tine și de ce consideri că au o importanță deosebită?

R: După părerea mea, trăim într-o lume în care totul se face repede. Deși, când totul e făcut repede, e făcut de mântuială. Lucrurile nu se mai detaliază, nu se mai aprofundează, nu se mai fac bine. Tehnologia ne bagă într-o zonă de confort din care nu mai vrem să ieșim, și uite așa ne autodistrugem. Munca deja ni se pare anormală, nu mai știm ce e ăla efort pentru a obține ceva. Însă arta e unul din puținele lucruri din ziua de azi care necesită răbdare, timp, dar și multă muncă.

Arta ne mai salvează din autodistrugerea asta. Și consider că ar trebui mult mai apreciată, pentru că iată, sunt actori, pictori, scriitori, muzicieni, care fac artă pe un salariu de nimic (unii nici măcar pe ăla), și totuși, în vremuri grele, ne refugiem în filme, expoziții, cărți, muzică. Dacă medicul salvează trupul, artistul salvează sufletul. Trebuie doar să fim puțin mai conștienți de asta, și lumea ar fi mai recunoscătoare. În ceea ce mă privește pe mine, am încredere în steluța mea norocoasă.

Îi mulțumim Isabelei pentru că a acceptat acest interviu și pentru că ne-a dovedit că pasiunea și munca asiduă sunt cheia succesului, singura de care ai nevoie pentru a reuși. Întreaga echipă îi urează mult succes în continuare și așteptăm cu drag să o vedem, peste câțiva ani, împlinindu-și visul de a cânta pe marile scene ale lumii.

Sunt Cătălina și sunt destul de sigură că nu am fost văzută vreodată fără o cafea sau o carte în mână. Deși scriu de mică, încă mă mai pierd printre cuvinte, dar din fericire, tot printre ele mă regăsesc. Mă pasionează arta, în toate formele sale, limbile străine și psihologia. Mă visez călătorind în toată lumea și împărtășind și celorlalți tot ce am mai bun de oferit.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi