Trebuie să recunoaștem că toți, la un moment dat, am evitat să le spunem părinților câte ceva despre școală. Fie că e vorba de o notă mai slabă, fie de o interacțiune între noi și profesori sau colegi. Poți să fii olimpicul soarelui, că tot te încearcă sentimente adolescentine de răzvrătire sau de a simți un pic din adrenalina rebeliunii.
Nu pot să mă plâng că am avut părinți severi, care mă luau la rost pentru fiecare notă. La momentul actual nici nu-mi știu orarul, însă, în anturajul meu, am întâlnit persoane care se temeau de reacția părinților în legătură cu notele lor.
De ce simt copiii nevoia să ascundă adevărul?
Cred că, cel mai explicabil, din cauza fricii pe care o simt copiii față de reacția părinților lor. De la mici pedepse, la a nu mai ieși cu lunile din casă din cauza unei note nu reprezintă un mare salt pentru unii părinți.
Motivarea elevilor cu bunuri materiale
Toți ne dorim unele lucruri foarte tare, mai ales bunuri materiale. Uneori suntem motivați doar de dorința asta. Unii părinți sunt conștienți că nu pot scoate mai mult de la copilul lor numai prin teamă, așa că apelează la acea motivare cu bunuri pe care o cunoaștem toți și, cred că, toți am apelat la sală la un moment dat.
Există următoarea situație: Vampirica, elevă ca oricare alta la liceu. Să zicem că Vampirica noastră are test la mate, test la care nu face mare lucru și primește sfântul 6. Dar Vampirica știe că pe mami nu o satisface un 6, ci mai degrabă orice notă de la 9,5 în sus. De asemenea, mai știe faptul că nota 6 nu îi asigură ultimul iPhone cadou de ziua ei. Așa că va recurge la măsuri extreme: îi va spune mamei că a luat 10 la test, deșteapta mamei. Și, pentru o perioadă, toată lumea câștigă: Vampirica un iPhone nou, și mama, satisfacția că are cea mai deșteaptă fată din Sistemul Solar. Am spus „pentru o perioadă”, nu? Păi, până vine ședința cu părinții; dacă află și de aia, bineînțeles.
Există acei părinți pentru care nota e sfântă.
Nu contează cât știe copilul, ce interese are, cum vede el toată treaba cu școala, important e să fie nota cât mai mare. Făcând abstracție de interesele lui și de cum se simte el, nu ajungi foarte departe. Părinții nu înțeleg că sunt destule cazuri în care elevii își dau toată silința doar din teama față de ei, de reacțiile lor, uneori violente, sau de urmările pe care le aduc, pedepsele mai sus amintite.
Exemplu concret: am auzit o poveste chiar de la una dintre profesoarele mele, nu dau nume sau materie, despre cele două carnete pe care și le-a conceput, unul pentru note peste 8, celălalt pentru note sub 8. Amuzant acum, peste ani, însă atunci nu cred că se prea distra nimeni.
De ce nu aduc situațiile de genul urmări fericite?
Pe lângă faptul că o să-i lași impresia de disconfort și teamă propriului copil, nu îi aduci beneficii pe termen lung. Da, poate va lua un zece la testul ăsta, un zece și la celălalt. Însă la final de an nu va ști nimic. Va fi și frustrat că și-a petrecut zile întregi învățând lucruri care nu îi plac, iar alții s-au distrat și au făcut și o parte din ce a făcut el.
Înțelegem dorința părinților pentru copiii lor de a avea un viitor strălucit și cu minim de efort, însă e dreptul elevilor să își aleagă propriul destin. Dacă n-ar exista presiunea asta pusă de familie, tinerii nu ar avea nicio jenă în a le prezenta părinților rezultatele nefaste. E nevoie doar de susținere, încurajare și de un „mâine va fi mai bine” spus cu zâmbetul pe buze.
Dacă doriți să vă informați mai mult cu privire la problemele relației dintre părinți și copii, acest articol v-ar putea ajuta.
Autori: Ana Maria Retegan & Radu Bertea
