De ce unii copii se simt mai apropiați de profesori decât de proprii părinți?

0
237 views
părinți
părinți

Se spune că primele lecții de viață le primim de la cei apropiați nouă, de la familie – părinți, bunici. Faimoșii „7 ani de acasă”, de care cred cu tărie că avem nevoie. Fiecare dintre noi. Acei primi ani, primele învățături, vor forma bazele persoanei care urmează să devenim. Aceste învățături sunt foarte importante în formarea caracterului fiecăruia. Este mult mai greu să schimbi un obicei prost, decât să îl înveți corect de la bun început.

Părinții sunt sculptorii minții noastre, modele pe care le urmăm. Însă, odată cu trecerea timpului, vedem că nici măcar părinții nu sunt perfecți, așa cum credeam. Le observăm defectele. Realizăm că ai noștri părinți nu sunt tocmai eroii pe care ni i-am imaginat, ci niște simpli oameni care țin la sentimentele noastre.

Pentru unii, părinții rămân cele mai bune exemple de urmat, pe plan personal, însă pe cel profesional, unii copii simt o legătură mai strânsă cu profesorii. Influența unui bun profesor nu se șterge niciodată. Vorbele acestora se agață de amintirile noastre. Semințele cunoașterii pe care aceștia le sădesc în mintea noastră, cresc toată viața.

Profesorii înseamnă mult mai mult decât aparențele care îi prezintă.

Pe lângă faptul că te învață matematică, istorie sau alte materii, pe care poate nu le consideri importante, ei ne îndrumă, ne ajută să ne găsim pasiunile și menirea în viață. Nu toți sunt atât de dedicați și pasionați de meseria pe care o practică. La baza acestui concept, de profesor, cred că stau lecțiile de viață pe care aceștia reușesc, sau nu, să ni le ofere.

De-a lungul întregii mele cariere de elev, am avut fel de fel profesori. Fiecare avea un stil diferit, cu unii am empatizat, alții mi-au scos peri albi. Însă un lucru este cert, am întâlnit câțiva profesori care și-au lăsat puternic amprenta asupra mea, profesori care au toată admirația și respectul meu, deoarece aceștia mi-au schimbat viața.

De ce cu acești profesori am simțit uneori că am o legătură mult mai strânsă, decât cu părinții mei? Pentru mine, unii au fost o sursă de inspirație în alegerea viitoarei cariere.

Recent m-am hotărât ce facultate vreau să urmez, iar singurii de la care am primit sfaturi și îndrumări au fost profesorii. Adevărul este că părinții mă susțin în orice decizie aș lua, însă nu contribuie cu nimic la luarea acesteia. Ei țin prea mult la sentimentele noastre. Nu vor să ia o decizie în ceea ce privește viitorul nostru pentru a nu fi vinovați în cazul în care dezicia luată de ei nu este tocmai pe placul nostru.

La celălalt pol avem părinții care le dictează viața propriilor copii.

„Tu vei deveni medic/avocat/polițist. Vrei să devii artist? NU. De ce? Pentru că așa zic eu! Artiștii sunt muritori de foame.” Aceștia le impun copiilor să urmeze visurile pe care ei, adulții, nu au reușit să și le îndeplinească. Acești părinți țintesc un perfecționism de care nu suntem capabili. Un perfecționism inimaginabil, fără limite.
Pe când, un profesor nu desconsideră arta. Ei vor să ne atingem potențialul maxim într-un domeniu care ne reprezintă.

De exemplu, am întrebat-o pe mama ce crede că mi s-ar potrivi dintre două domenii între care oscilam, iar răspunsul ei a fost: „Oricare crezi tu că ți-ar place să-l practici tot restul vieții.”

Ei bine, are sens răspunsul pe care mi l-a dat, dar tot indecisă am rămas. De la un profesor, pe de altă parte, nu o să primești niciodată un răspuns atât de vag, o să îți spună exact ce crede el că ți se potrivește, pentru că profesorii ne cunosc. Ne cunosc foarte bine. Vrei să crezi sau nu, ei știu de ce suntem capabili. Vreau să adaug o chestie, aici nu mă refer la toți profesorii, pentru că există și acea categorie, care vin la oră cu silă, și aruncă numai cu note de 3 și 4 în stânga și-n dreapta. După părerea mea, aceștia nu vin la oră ca să te învețe pe tine ceva nou, ci mai degrabă să îți arate cât de bine știu ei.

În funcție de cât de multă presiune s-a pus pe noi în legătură cu situația la învățătură, cred că fiecare a dezvoltat unele temeri.

În general, ne temem să nu ne dezamăgim părinții.

Țineți minte un lucru, dragi părinți. Notele nu ne definesc. Până și Eminescu, marele poet român, ura matematica. Notele nu reflectă întotdeauna ce știm. Nu ne reflectă potențialul.

În momentul în care avem o problemă, ne este greu să cerem ajutorul părinților, din cauza acestor insecurități, și atunci căutăm soluția în altă parte, iar cele mai bune sfaturi pe care le putem primi sunt de la profesori. Părinții ori ne critică, ori ne fac să ne punem și mai multe întrebări.

Pot să spun din propria experiență că am întâlnit o profesoară pe care am idolatrizat-o mult timp. Îmi plăcea la ea faptul că avea o percepție foarte deschisă asupra lucrurilor, puteai să-i spui orice, pentru că rămânea între voi, și îți spunea verde-n față tot ce trebuia să știi la momentul respectiv, nu ceea ce voiai tu să auzi. Cu părinții, rar se întâmplă așa, pentru că ei mereu vor încerca să nu-ți rănească pe cât posibil ego-ul. Cum spuneam și anterior, o să te susțină în tot ceea ce o să faci, indiferent dacă este sau nu potrivit pentru tine. De exemplu, dacă atunci când tu cânți toate păsările mor, dar te-ai convins că ești bun la asta, cel mai probabil părinții o să te aprobe, însă un profesor de canto o să te aducă cel puțin pe calea cea bună.

Concluzionând, de ce unii copii se simt mai apropiați de profesori decât de proprii părinți?

Părinții sunt de două tipuri. Unii nu vor să ne rănească sentimentele. Ceilalți ne zdrobesc, ne calcă visurile în picioare.

Mai rău este atunci când părinții nu știu să gestioneze evoluția noastră și ne distrug prin comparații și stres. Poți citi mai multe despre ei cu un click aici!

Copiii au nevoie de o a treia categorie. Totuși, de ce profesorii? Pentru că ei sunt o combinație între cele două mari tipologii de părinți. Ei formează cea de-a treia categorie. Le pasă de sentimentele noastre. Totuși, nu vor ezita să spună că avem o voce îngrozitoare când noi ne credem Madonna. Ei sunt părinții perfecți. Dacă aceștia nu ar exista, societatea ar fi la pământ. Nicio altă meserie nu ar exista.


Autori: Izabela Ilvan și Cioacă Mélissa Adrianna