Pentru început, vreau să ies de sub orice culpă prin faptul că m-aș fi împrietenit cu unul sau mai mulți profesori, o dată pentru că probabil unii dintre ei vor citi asta și altă problemă constă în faptul că am colegi care nu mă iartă să-mi adreseze vorbe de duh spunând „Ai pile la Xulescu!”. Bine, așa se întâmplă cu orice elev în relații bune cu unul sau mai mulți profesori, dar vreau să vă spun că să ai un prieten profesor e foarte fain.
Prieteniile sunt ciudate, între noi devin repede un soi de relații ce tind spre altceva, mai ales în prieteniile băiat-fată.
Am înțeles că e natural, că așa închidem porțile necunoscutului, dar e inutil. La vârsta asta e inutil. Cei mai de treabă prieteni pe care îi am și pe care îi pot numi prieteni poate că majoritatea sunt deja independenți și duc o viață liniștită alături de o familie. M-a fascinat gândul că cei mai mulți oameni în care am încredere și cu care vorbesc foarte liber sunt chiar… profesorii mei.
Nu vreau să dau vreun nume, dar dacă va citi acest articol, o rog să-mi dea un mesaj înapoi cu „Citit, domnule Peterlin!” pe Messenger.
Am ales, așa, dintr-o mică „armată” de persoane pe care le puteam nominaliza, tocmai pentru că lipsa ei îmi dă fiori uneori când mă gândesc la materia pe care o preda. A dispărut destul de brusc din peisaj, pe baza unui motiv care nu încântă pe nimeni și a trebuit să-mi revin o săptămână după aflarea veștii. Aici, a fost puternică. Mereu a fost puternică.
Eu nu știu dacă mă poate numi „prieten”, dar la un moment dat mi-a zis, într-un cerc mai restrâns (adică pe hol): „Bă, dar nu-mi mai spune doamna Xulescu! Ori îmi zici Xulescu, ori îmi zici doamna profesoară!”. De atunci îi zic Xulescu. Nu de față cu colegii, ci noi între noi. Cred că lucrul ăsta se numește de-o parte respect și de altă parte… credibilitate în fața celorlalți. Nu-i poți permite unui mucos să ți se adreseze așa, fără maniere, Xulescu. Sună grosolan.
În fine, mi-a plăcut că-n prietenia asta a noastră lucrurile au mers direct și la sigur, am aflat lucruri rapid unul despre celălalt și ce m-a șocat este faptul că mă cunoștea din altă zonă pe unde perindam, teatrul, și așa am început să vorbim la școală. Primele cuvinte au fost despre un festival, despre scenă și spectacole, despre intrarea în trupa ei. Bineînțeles, eu n-am zis prea multe și i-am povestit că nu mai țin minte aproape nimic din ceea ce îmi spunea atunci, știu că era de bine.
Acum îmi place că oricât de scurte ar fi mesajele sau apelurile telefonice, știm dacă suntem bine sau nu.
Nu trebuie să trimit nici eu și nici ea mesaje tip bloc în care ne exprimăm părerea despre nemurirea sufletului și concordanța dintre natură și industrie. Nu. Cuvintele simple uneori, de fapt, de cele mai multe ori, țin loc de scrisori. Apropo de scrisori! Îmi place ca, din când în când, să îi trimit o scrisoare, online, pe Messenger. Mereu răspunde drăguț, chit că am probleme în a exprima lucruri prin cuvinte. Știți voi, afecțiune și alte pocării.
E foarte fain să ai un prieten profesor. Dacă nu știai sau vrei să încerci, nu o să îți convină din start. Cel mai posibil e să fie cu tine mai exigent și mai tranșant, direct, în fața clasei, unde toți aud cum te mustrează și-n sinea lor sunt toți „Buahaha, i-a zis-o”. Nu te menajează niciun profesor dacă ține la tine, ci vrea să îți tăbăcească pielea și să te călească. Sau cum spune Xulesca de la mine din poveste, „educație spartană”.
Și prietenii mei sunt adulți. Din păcate, unii se uită ca la ceva ciudat să stai prea mult cu oameni mai mari decât tine, societatea spune că trebuie să fii doar în mijlocul celor de vârste cât mai apropiate de a ta când e vorba de prieteni…