Nu mă-ngropați cu mohorârea voastră! (Lăsăți-mă să vă ridic)

0
117 views
nu ma-ngropati cu mohararea voastra
nu ma-ngropati cu mohararea voastra

Mă simt în impas. Parcă lumea din jurul meu stă atârnată ca o manta veche în cuierul timpului. Pantofii mei plini de praf nu sunt gata să fie luați la pas în mersul firesc al lucrurilor. Catolicii au venit cu o idee splendidă, singura idee care poate descrie vag cum mă simt. Mă aflu în purgatoriu. Totul e în diverse nuanțe de gri care au uitat că au venit dintr-un alb și un negru. Rătăcesc la jumătatea distanței dintre cele două. Se bălăngănă incerte. Se mișcă, însă fac mai degrabă piruete pe loc decât să aleagă niște coordonate către care să se îndrepte. Vă rog, nu mă-ngropați cu mohorârea voastră!

Am ieșit să mă plimb într-una din zilele astea afurisite. Era chiar o oră plăcută, aproape de apus, când încă e destulă lumină afară. Atmosfera apăsătoare ce copleșește lumea de câteva săptămâni părea puțin mai suportabilă sub lumina chihlimbarie a asfințitului.

Nici Monet însuși de picta cerul, dându-i spre noapte pensula lui Van Gogh, nu ar fi putut salva situația disperată în care se află orașul. Simțeam cum fiecare om era învăluit de o aură negativă și stresată, gata să atace orice altă ființă din jur ce se apropia de dânsul sau dânsa. Nu mă înțelegeți greșit, nu precauțiile medicale sunt ceea ce mă întristează. Mă întristează faptul că atunci când mă uit în ochii vreunui trecător sunt întâmpinată de neliniște, neîncredere, sumbritate și cinism.

Eu consider că m-am născut din lumină și că-ntr-ânsa am crescut. Încerc să o port în jurul meu chiar și atunci când stau doar în casă, uitându-mă de la balcon la micuța stradă dintre blocurile ce mă-nconjoară ca o cetate.

Mă gândeam când am ieșit ce dor îmi e să văd oamenii luându-și apropiații în brațe, poate o pereche de îndrăgostiți împărtășind un sărut în stația de autobuz, vreun tânăr ducând de braț o bătrânică pe cealaltă parte a bulevardului, copiii jucându-se leapșa în parcuri. Și ce ar face lipsa aceasta mai suportabilă ar fi că, în rarele momente în care ieși din casă să îți iei cele câteva lucruri, de mâncare o dată pe săptămâna și poate să iei o gură de aer, la o distanță respectabilă de toți oamenii din jur, dacă dai cumva cu ochii de vreun alt rătăcit, ochii voștri riscă să își zică unii altuia că va fi bine.

Să existe speranță, poate un zâmbet, un gest non tactil care să te asigure că vom trece cu bine și de situația asta, noi cu toții ca specie. Sentimentul acesta de solidaritate ar fi o armă în plus care să ne dea un avantaj în acest război al izolării.

Stând la balconul meu micuț, scriind despre această compasiune pe care râvnesc să o văd în jurul meu, sper la mai bine. Mă trezesc în fiecare zi și îmi spun că e puțin mai bine. Îmi ud plăntuțele și le zâmbesc. Sunt și ele ființe vii. Urc pe acoperișul blocului meu. Mă uit la oameni cum trec pe stradă cu multele lor pungi. Nomazi solitari. Sper că atunci când ajung acasă, după ce se spală pe mâini, pe chip și își schimbă hainele de afară, își întâmpina familiile sau animalele de companie cu un cald „sper că sunteți bine”.

Mă uit cu drag la oamenii care practică vreo formă de artă și își fac creativitatea publică în aceste timpuri, ca lumea încă să creadă că se poate bucura de frumosul din lume. Admir oamenii care folosesc acest timp ca să se reapuce de sport, de vreo limbă străină sau să recupereze ce aveau de lucrat sau învățat. Încerc să fac asemenea. Tocmai de aceea, vă rog să nu mă-ngropați cu mohorârea voastră.

Acest purgatoriu are mai multe uși prin care putem ieși la final.

Cred că Soarele-i puțin mai vesel în spatele ușii deschise de oamenii care au curajul și puterea să le zâmbească celor din jur și-n momentele acestea. Cu zâmbetul pe buze, poate puțin tremurat în unele zile, poate puțin strâmb în altele, dar mereu acolo, vă spun, vă urez și sper că totul va fi bine.

Dacă vrei să citești mai multe despre motivație, click aici!

Autor: Ruxandra Dorobanțu