când vei fi mare

Confesiunile tinerilor: Ce vrei să devii când vei fi mare?

"în Păreri și opinii" by

Confesiunile tinerilor continuă, de data aceasta lovind virusul viitorului. Generația noastră visează cu ochii deschiși, aspiră la o realitate ce se va trezi din această comă. Este greu să vorbești despre viitor, răspunzând la întrebarea „Ce vrei să devii când vei fi mare?”, însă le-am lansat această provocare colegilor. Așa că, vă invităm să gustați din gândurile noastre.

„N-am avut o copilărie prea roz, am crescut prea repede și mi-am dat seama de ce e în jurul meu prea repede, clepsidra s-a spart, timpul s-a alterat.”

De mic copil visam să ajut oamenii și să fac ceva util pentru omenire, vorba mamei, „să nu țin umbră pământului degeaba”. Cu timpul am trecut prin multe, m-am dezvoltat, am crescut, sunt într-un maraton continuu în căutarea mea. Dar, am găsit răspunsul la întrebarea primordială, anume… „Ce vrei să devii când vei fi mare?”. În ciuda tuturor lucrurilor care m-au pasionat, în ciuda faptului că am trecut de la designer la arhitect (într-o perioadă desenam), la istoric și până la medic legist, m-am oprit la ultima mea pasiune, și probabil cea dintâi adevărată, chimia.

Am mai spus acum ceva timp într-o confesiune că prima mea iubire m-a făcut să trec peste faptul că mai aveam câțiva pași să rămân corigentă la chimie în clasa a IX-a (găsiți confesiunea respectivă aici!). Acum vă spun că în clasa a X-a această materie a devenit stâlpul de care m-am agățat. Chimia organică m-a fascinat și încă sunt fermecată de arene și compuși carboxilici. Apoi, 2 ani de zile, am stat și am cugetat, oare aș putea să transpun pasiunea în utilitate? Ar putea alții să aibă de câștigat datorită mie?

Eu am avut de câștigat de la doamna mea dirigintă, dânsa fiind profesoară de chimie.

Poate dacă vor citi colegii mei de clasă ceea ce scriu acum, vor râde, și vor zice că nu e adevărat. Însă, în ciuda tuturor orelor neplăcute și tensionate, doamna dirigintă mi-a fost model și sursă de inspirație. Așa m-am decis ce vreau să fiu când voi crește, datorită ei.

Vreau să fiu profesoară de chimie. Poate că multora vi se pare o nebunie să intri în sistemul de învățământ în țara noastră, însă eu voi continua să-mi urmez visul, voi continua să ajut în felul meu copiii ce vin după mine. Vreau să las ceva în urma mea. Poate nu e atât de nobil și demn asemenea lucrurilor pe care le face un medic, însă consider că totul pornește de la profesori.

Nu vreau să treacă prin viață fără să audă ceea ce mie nu mi-a transmis nimeni, nu vreau să ajungă oameni șterși cei ce vor veni după mine, vreau să le dăruiesc atât cunoștințe cât și omenie. Vreau să fac din copiii ce vor sta în fața catedrei mele oameni, sau, cel puțin, printre sutele de formule chimice, să-i ajut printre picături să descopere ce înseamnă să fii om, să se descopere pe ei înșiși și să le fiu la rândul meu un model.

Vă mulțumesc, dragi profesori, care m-ați ghidat de-a lungul vieții.

Georgiana Badea

„Vreau să fiu o poveste și să fiu fericită!”

„Ce vrei să devii când vei fi mare?”. La întrebarea asta, îmi vine să răspund la fel ca și când eram mică. Clar că treaba cu realitatea este că sunt două chestiuni total diferite și că viața mi-a cam dat șuturi în fund și de multe ori numai fericită nu am fost. Poveste, nici atât. Poate coșmar. Dar, a funcționat! Am înțeles că toate fac parte din poveste, că viața în sine e povestea, iar mie îmi rămâne doar partea aia cu fericirea.

Chestia e că orice am alege, trebuie să alegem cu inima, și după să aliniem interiorul la exterior. Simplu, nu? Normal că nu! Sigur, altă dată, eu, fata care umblă cu vise prinse în păr, ar fi spus: DA! E simplu! Și oarecum aveam dreptate.

Nu trebuie să deveniți cineva despre care nu știți nimic, doar pentru că alții cred că știu mai bine! Nu trebuie să deveniți ca altcineva, deoarece în pielea ta este cel mai bine! Acolo te potrivești! Dacă devii altcineva ești un fel de copy-paste care nu se va potrivi perfect niciodată în pielea altuia!
Ai culorile, ai pânza și ai modelul! Toate îți stau la îndemână să îți pictezi propriul viitor! Fii tu însuți și înțelege că, să fii unic este un privilegiu! Privilegiul de a trăi viața ta, prin viziunea ta, de a ajunge acolo, în vârf și a spune: DA! Ce călătorie frumoasă!

Denisa Turcu

Denisa Iuliana Turcu

„Ei bine, viitorul e o luptă. M-am obișnuit să mă lupt cu el zilnic, în fiecare minut ce trece tăcut.”

De-a lungul copilăriei pe care unii am lăsat-o deja în spate, sigur am auzit de zeci de ori întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Tot ce am făcut în acești 16 ani a fost să visez, să sper că voi putea face un lucru cu care societatea se cam joacă în ultimul timp: SĂ APĂR OMENIREA. Și nu, nu e vorba despre o carieră în poliție și nici în cadrul armatei, ci despre un cuvânt simplu: „DREPT”. Din ziua în care am împlinit 7 ani lucrez la acel birou de avocatură pe ușa căruia să scrie numele meu.

De la vârsta asta nu mi-am dorit nimic altceva, nu mi-am schimbat niciodată dorința în ceea ce privește viitoarea meserie. Uimitor, nu? Știu că aspir undeva departe, conștientizez asta, însă eu continui să mă gândesc la acea robă neagră și la acele vorbe drepte pe care le voi avea în postura de avocat. Ținta mea cea mai mare este apărarea drepturilor femeii, care sunt încălcate și zdrobite în picioare de atâtea specimene de pe întreg globul pământesc.

Da, femei minunate, vin în apărarea voastră, dacă rugați societatea să nu ne mai răpească viitorul, așa cum spunea una dintre iubitele mele colege în articolul acesta.

Vin să sparg diferențierea absolut penibilă și alarmantă dintre bărbați și femei. Vin să le dau câteva lecții porcilor parfumați cu care vă chinuiți să trăiți zi de zi și care își clădesc fericirea adunând lacrimi de copil și sângele femeilor obligate să le suporte alcoolemia.
And, that’s my point, my dears! Sper doar să nu se simtă cineva jignit, sau să creadă că i-am călcat pe onoare.
Copii, visați, e tot ce mai puteți face acum într-o lume pe care o pierdem astăzi din mâini.

Raluca Voda

Raluca Vodă

„Și pentru că nu îmi impune nimeni ceea ce vreau să ajung cu adevărat, continui să scriu până când mă voi plictisi. Doar nu am nimic de pierdut dacă mai folosesc niște foi goale.”

Știți că unii puști își imaginează cariere ușor „vicioase” încă de mici. Un fel de „voi deveni cel mai bun medic și voi salva vieți permanent”, sau „cu siguranță viitorii mei elevi mă vor adora când voi ajunge profesoară de matematică”, idei ușor împinse și de la spatele părinților care vor cea mai bună și bănoasă meserie pentru noi, cum s-ar zice. Ei bine, la mine nu a fost așa.

Încă de mică am avut o imaginație bogată și mi s-a confirmat acest lucru chiar de mama mea. Mi-a spus odată când recitam ceva scris de mine: „Poate că nu ești ca ceilalți. Poate tu te-ai regăsit deja”. De aici, a devenit simplu: mă fac scriitoare! Deja îmi creasem propriul trai undeva departe de ochii ucigători ai societății, undeva în mediul rural, într-un loc liniștit, unde să fiu doar eu cu mine. Ideea asta mi-a rămas și acum imprimată în cap.

Mă gândeam apoi că a scrie nu este întotdeauna ușor. Publici ceva, există deci posibilitatea să fii criticat și poate chiar marginalizat, apoi ai putea intra în panică și crezi că nu te-ar putea aprecia cineva vreodată. Dar nu e așa deloc. Dimpotrivă! Eu scriu pentru cei care vor cu adevărat să citească și mă gândesc la arta de a scrie ca la ceva pictat de viață în sufletul meu.

Andreea Lupes

Andreea Lupeș

„Mi-au zburat câteva albine cu diferite idei: pompier, polițist, profesor, iar am fugit până la ideea de a fi preot, după înapoi la profesor, am zis că nu mai fac nimic și dorm în gară.”

Alegerea meseriei, pentru mine, sincer să fiu, habar n-am ce să zic, dacă a fost grea sau nu. Acum, fiindcă știu exact de doresc să fac și muncesc pentru a reuși, parcă acea perioadă tulbure de găsire, autocunoaștere nu mai pare așa grea, dar hai să povestim.

Cred că deja este o tradiție, am auzit și răsauzit, ca în familiile din România, băieții să fie împinși să se facă preoți. Normal că nu am scăpat de această mini-presiune, dar m-am răzgândit repede. Gândindu-mă la cât de atras și fascinat sunt de partea asta dark, de când mă știu, mă mir de cum m-am gândit că aș putea fi popă.

Am trecut repede peste asta, uite mare idee în capu meu: să mă fac criminalist. Deja mă doare capu când îmi amintesc. Nu pot zice că mi-ar displace, ba din contră, dar prefer să stau la birou.

Când mi-am descoperit pasiunea pentru arte plastice (acum aproximativ 2 ani) am zis că vreau să fac neapărat ceva în acest domeniu. Fiindcă trăim într-un fel de sat (România), oamenii și arta, ehh, parcă nu prea se pupă. Așa că mi-am zis: hai să merg la arhitectură și să fac în paralel arte plastice. Zis și rămâne de făcut pentru viitor.
Cam ăsta este planul meu în ceea ce privește meseria pe care doresc să o practic. Desigur, muncesc, fac pregătire, tot ce trebuie.

Stefan Ciobanita

Ștefan Ciobăniță

„Well, ca orice alt copil, și eu am avut visuri. Poate unele nu s-au îndeplinit, însă sunt încă aici, sunt tânără, am toată viața înainte. Dar ca să facem o confesiune ca la carte, haideți să vă povestesc puțin despre ce idioțenii de idei aveam eu când eram mică.”

Ce își dorea orice fetiță de 5 ani să devină atunci când va crește? O prințesă? Profesoară? Doctoriță? Nu, niciuna dintre cele de mai sus. Cel puțin nu în cazul meu. Băi frate, eu am fost o panaramă de copil, nu că acum nu aș fi, însă mai am vreo doi neuroni prin căpșor în plus, nu stăteam locului o clipă, mereu trebuia să fac câte o prostie. De aceea până la vârsta de 10 ani am crezut că numele meu e „Iar ai făcut ceva?”. Dar spre deosebire de asta, mereu mi-am dorit să devin actriță. Nu știu de la ce a pornit această idee, cel mai probabil de la bunică-mea și din cauza telenovelelor spaniole.

Visam, frate, că îl voi găsi și eu pe al meu Alejandro. Poate și faptul că știu să îmi ascund foarte bine emoțiile m-ar fi ajutat, însă am alungat acest vis într-o parte foarte îndepărtată a minții mele. Pare cam imposibil, nu? Ei bine, țineți-vă bine, pentru că următorul vis e și mai și.

De mică am fost pasionată de… well… fotbal. Pare cam ciudat ca o fată să iubească acest sport, însă, da, noi existăm. Poate suntem mai rare, dar iubim tot ce ține de fotbal. În unele cazuri știm mai multe decât microbiștii înfocați, și ne mândrim. Da, îmi doream să devin fotbalistă, însă, dacă îi spuneam asta mamei, cu siguranță îmi dădea cu mingea în cap până visam floricele pe câmpii. Și na, alt vis lăsat în spate.
Dacă mai spun că la un moment dat îmi doream să devin matroană, deja primim raport la site, și tot eu îmi iau capace și înjurături de la colegi. Luv u, guys.

Aș vrea să ofer și un sfat celor care își doresc ceva în viață, însă nu mă pricep, deoarece, după părerea mea, trăiește momentul, și unde va vrea destinul să ajungi, acolo vei ajunge, sau orice spunea System of Down. Follow your dreams, hun!

Antonia Mihaela

Antonia Mihaela

„Cred că, atunci când „voi fi mare”, aș vrea să fiu EU înainte de toate.”

Cred că, în existența mea infimă de 15 ani și-un metru de autostradă, concluzia viitorului vieții mele s-a răsfrânt asupra unor întrebări aparent diferite, dar cu aceeași esență: „Ce vrei să devii când vei fi mare?”/„Ce faci cu viața, cu viitorul tău?”. De când mi-am făcut primii pași în grădiniță și până când mi-am ales specializarea de la liceu, peste tot am auzit asta. Și găsesc acest prilej destul de potrivit pentru a răspunde întrebărilor ăstora.

Vreau să fiu eu. Nu tu avocat, nu tu jurnalist, nu tu măturător de străzi. Să fiu liber să gândesc și să trăiesc independent, să trăiesc toate plăcerile și părțile nașpa ale vieții din proprie inițiativă, fără să mă tem de presiunea alor mei sau a prietenilor. Să îmi asum alegerile inspirate, dar și momentele când o dau în bară rău de tot. Să fiu liber ca pasărea cerului și să am destul curaj să strig pe stradă că iubesc viața fără să îmi fie rușine de babele care o să își facă cruce când  o să mă vadă sau de femeile care o să le spună copiilor lor că sunt nebun. Bine, îmi asum asta. Sunt nebun. Nebun să trăiesc, să iubesc și să descopăr.

Radu Bertea
Radu Bertea

Sperăm că v-am convins în privința faptului că poți ținti spre lună, iar dacă nu reușești, măcar vei fi printre stele. Păstrați fiecare vis, nu știți niciodată când veți avea nevoie de el.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi