Oglinda

Urme de Infern pe oglinda mea

"în Psihologie & Relații" by

Mă privesc în oglindă și tac… Dorul de mine îmi spune să mă trezesc. Clipesc amețită, îmi îndrept privirea spre rimelul curs și uscat de câteva zile, îl ating, dar mă pătez de lacrimi. Lacrimi arse, dure, prea dure pentru mine. Dar nu m-au omorât, nu încă. Am ales să rămân, să mă mai cunosc puțin, atât cât lumea îmi îngăduie. Dar știu ce voi face! Îmi voi permite MIE să mă cunosc pe-ascuns, noaptea, să nu mă vadă nimeni când privesc luna, să nu știe nimeni când îmi iubesc lacrimile, să nu mă judece nimeni când simt că mă sufoc și când vreau să mă inund.

Și mi-ar fi dor de mine dacă aș pleca…

Mi-aș lua câteodată oglinda sub braț și m-aș ascunde în Infernul din lumea mea. Eu îmi iubesc Infernul. E o parte din mine în care n-am primit pe nimeni niciodată. Dacă el n-ar exista, eu aș fi doar un fum de țigară care s-ar pierde continuu în șoapte. Infernul mă ține în viață, mă alimentează, e locul în care mă pot îngropa atunci când mă sufoc, sau nu mai pot de fericire. Pentru că da, e vorba și despre fericire, de ceea ce e trecător, dar care mi se imprimă în Infern și mă face să simt. Tu poți simți? Tu poți să te avânți cu mine în cunoaștere? Sau vrei să rămânem decolorați și goi? Pot să șterg rimelul uitat pe fața ta? Pot să curăț atingerea pe care ai lăsat-o atunci când ai plecat ultima oară? M-ar durea sufletul, să știi, și inima, și trupul. Aș deveni fierbinte. Aș arde. M-aș scufunda și mi-aș lua singură șansa de a mă cunoaște, de a-mi iubi și mai mult întunericul.

Mă ascult, dar nu pot vorbi…

Am văzut luna în seara asta și m-a luat acel dor nebun. Iar m-am privit în oglindă și am încercat să urlu, dar n-am reușit. Am vrut să mă cufund în durere, să-mi ating corzile vocale, și le-am simțit cum voiau să iasă, să cânte, să danseze în lipsa urletului meu. Nu le-am putut lăsa să plece, nu când aveam cea mai mare nevoie de ele. Am surâs ușor, la fel cum o face oglinda de fiecare dată când mă vede plângând…

Nimic din ceea ce văd când mă privesc în oglinda cu margini argintii nu-mi aparține…

Mă vor lua într-o zi și mă vor duce undeva departe… departe de mine și de Infernul meu. Iar atunci voi încerca să plâng. Dar îmi vor distruge oglinda dacă mă vor vedea plângând. Nu mă vor mai lăsa să zburd prin viață cu ea în brațe, mă vor obliga să mă iubesc singură, iar atunci voi prefera să mă abandonez, să pierd lupta cu propriul destin, iar asta înseamnă că va trebui să plec.

Mi-am adunat cioburile oglinzii de fiecare dată…

Am scăpat-o din mâini atât de des, am spart-o, transformând-o în zeci de bucăți ce au plecat din mine, ce mi-au părăsit trupul. Atunci m-am privit în toate cele zeci de cioburi și m-am văzut diferit în fiecare. Au vorbit cu mine. Mă implorau să nu plec, și nu am făcut-o. Le-am iubit de fiecare dată mai mult. Le-am ajutat să renască, le-am lipit cu lacrimi, dar niciodată nu mai erau aceleași.

Iar viitorul mă așteaptă, secunda următoare mă dorește mai mult decât cea care a trecut. Ochii mei țintesc deasupra unei stele, buzele mele doresc cu ardoare să simtă căldura întunericului ce-mi va apărea tainic în oglindă. Atunci voi zâmbi și voi simți că trăiesc veșnic, aproape de o altă durere ce-mi va coloniza Infernul.

Nu sparge oglinda, mai bine aduni cioburile din inima ta. Dacă vreți să citiți mai multe despre acest subiect, aflați mai multe aici!

Bună, mă numesc Raluca și nu, nu sunt critic de modă. Dar am 16 ani și o sete excesivă de drept. Mă înclin cât de tare pot spre această latură a justiției și am născut un vis arzător: biroul propriu de avocatură. Momentan îmi trăiesc viața de licean la filologie, îmi dezvolt pasiunea pentru proză și opinie, iar dacă vei fi atent pe medalionul meu, vei observa o aspirație spre poezie. Sper ca ceea ce citești din partea mea să te facă să spui „Fata asta chiar trebuie citită!”

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi