Când stiloul înecat în lacrimi arse tremură, când balta de sânge albastru apune, contopindu-și valențele în apă lipsită de nisip. Acel moment când crezi, dar nu ești crezut. Acel moment când știi ce nu auzi, când simți ce nu există. Când un gând îți străbate mintea fulgerător, lăsând urme adânci în nisipul pustietății de speranță: „Voi mai simți vreodată încrederea, voi mai sfida vreodată efemeritatea, voi mai trăi vreodată doar ‘acum’?”. Furtună pură de inocență, cuprinsă de pânza prăfuită a supunerii sociale. Când o lacrimă apune, o speranță se stinge, ori răsare? Încerc să mișc condeiul în unduieri vibrante de cuvinte, o gheară de trăiri îmi ține mâna.
Simt, simt atât de mult, nu pot să spun nimic.
Ori greu, să-mi plâng cuvintele în singurătate. Ori tragic, în maniera dramatică, să-mi las pensula alunecând, condusă de bătăile inimii, ca esența sentimentelor, de ceața tulbure a gândurilor. Gânduri, gânduri, gânduri, lacrimi, lacrimi, lacrimi, concomitență în contrarietate. Și, în final, când sufletul îmi ghidează faptele, pășesc în picioarele goale spre geam, privind ploaia de lacrimi, ascultându-i spusele prin cheia emoției.
Și scriu.
Autor: Costache Raisa
