cum pleci

Cum pleci fără să disperi? – Andreea Cordoș

"în Psihologie & Relații" by

Am vrut al naibii de tare să scriu un articol despre pierderi, despre ce lași în urmă și despre cum pleci când e cazul. Mi se pare că vorbim prea puțin despre situațiile care ne fac bucăți și care sunt dificile de-a dreptul. Da’ nu-i bai. Poza în care zâmbim să fie la profil pe facebook, că-n rest nu ne doare capul.

Revenind, nu-s cu nimic mai bună decât voi, n-am școala vieții sau rețete închipuite de cum să fii Zen. Scriu aici din pasiune și dintr-o dorință nebună de a împărtăși lucruri pe care le-am trăit și lucruri care mi-au pus capac.

Cum pleci fără să disperi? M-am întrebat și eu asta de câteva ori.

Nu suntem statici, ca prin urmare, nu rămânem în aceleași locuri. Ar fi păcat să o facem. Schimbăm orașe, relații, prieteni, job-uri, și toate astea până găsim o formulă finală care să ne mulțumească. Deși eu cred că la cât de dinamică e viața asta, vom schimba la fiecare pas câte ceva.

Nu mai suntem aceiași care am fost acum un an sau doi, așa cum nici peste alți ani nu vom avea aceleași principii sau priorități ca acum. Spun asta fiindcă e al dracului de important să înțelegem cam pe unde ne situăm cu evoluția proprie. De ce? Pentru a deschide bine ochii și a vedea că nu e o tragedie când se schimbă totul în jurul tău.

La 15 ani m-am mutat în Bistrița pentru a studia la un liceu mișto. N-am privit în urmă nici o secundă, la cât de plictisitor era acasă. Am simțit oportunitățile și potențialul din treaba asta, așa că m-am dus acolo unde se anunțau lucruri mărețe. Mi-a schimbat cam tot cursul vieții mutarea asta.

Până la urmă, jocul e despre mutări inteligente, nu?

În Bistrița am întâlnit oamenii care mi-au dat reperele din prezent. M-au inspirat și mi-au arătat că pot încă de la început. Că nu contează nici de-a dracu de unde ești, ci doar spre ce te îndrepți.

În timpul liceului am lăsat în urmă două internate, o chirie, colege de cameră extraordinare și frenezia anilor care se anunțau a fi cei mai frumoși. Au fost ani demențiali, dar cum am un idealism idiot uneori, îmi spun că cei mai frumoși ani sunt cei pe care îi trăiești la momentul respectiv.

Revenind, clasa a 12-a s-a lăsat cu cântec. A fost cel mai plin, mai complex, mai frumos și dureros an. A fost cu de toate și știu că ce am scris va flata ochii curioși care-mi caută rândurile. Cert e că nu oamenii sau experiențele m-au făcut să mă simt atât de fucking tânără și nebună. Cred că a fost alegerea mea să iau tot ce-are viața mai profund de-mi oferit. Trăiesc cu o dedicare oarbă. Oamenii, cuvintele, valsurile, cântecele…

Alții i-ar spune defect, eu i-aș spune dar. E darul meu pe care-l fac și altora.

Am învățat cât poate-un zâmbet de femeie să aducă și câtă dragoste te înconjoară când începi să radiezi.
Pe cât am dus în fericiri, pe-atât am dus și la capăt de drum. M-au cuprins cele mai negre anxietăți când am terminat cu clasa a 12-a. Alegeri și dor mult – i-aș spune. M-am despărțit de prietenul meu în ziua în care mi-am făcut bagajele și m-am întors acasă.

Mi-au putut spune toți că Laaasă, Andreea. Dă-o naibii de Bistrița. Te duci la Cluj unde-i viața, studenția, nebunia de care ai nevoie.

Vezi să nu. Îmi era dor de fetele din apartament, dor de gașca și echipa cu care am pus pe picioare proiectul POV21 și chiar dacă ne-am mai văzut în vară pentru drumeții sau focuri de tabără, nu mai era același lucru.

Cum pleci fara sa disperi
Eu și gagicile din internat

Mă rup greu de oamenii și locurile pe care le-am iubit. Uite câte avem în comun deja.😉 Îți spun un secret? Niciodată-n viața asta să nu îndrăznești să regreți că te-ai atașat sau că te-ai aruncat cu capul înainte.

Ce blestem, dar și ce bucurie să putem simți atât de multe, nu?

Mi-am pus ordine în gânduri după ce am venit acasă. Mi-am tăiat părul, m-am axat mult de tot pe citit cărți și scris articole. Atunci a apărut obsesia de muncă. Toată anxietatea, dorul și frica de schimbare m-au făcut să-mi caut un refugiu în muncă.

Mi se părea că nu-s destul, că nu citesc destul de mult, că scriu ca dracu’, că toți sunt mai deștepți decât mine. Aveți grijă cu asta. E o iluzie care vă poate pune capac dacă nu știți să vă puneți ordine-n gânduri.

Eu și fetele mele din chirie – după absolvire

Meditație. Vizualizat. Alergat. Oameni. Soare. Mult verde. Astea mi-au fost leacurile. Valabile pentru oameni de ani de zile.

Când m-am mutat la Cluj eram mai entuziasmată ca niciodată să pornesc pe drumul de care nu m-am îndoit nici măcar o secundă, după ce l-am ales. Au venit și-aici alegerile.

Unde îți canalizezi energia? Cât te implici în echipă? Lucrezi sau nu pe lângă facultate? Te împaci sau nu cu fostul?

Seth Godin spunea că viața e doar despre alegeri. În cartea sa, The dip, pe care o puteți cumpăra de aici, găsiți explicat tot conceptul ăsta genial: ”A no to something is a yes to something else”. Cartea e un mic tratat despre când să renunți si când nu.

Acum îl citesc pe Joe Dispenza în cartea Supernatural, și a zis o chestie care mă ajută mult când mă stresez: „Ai pierdut oameni sau lucruri materiale? Grozav, uite câtă energie ai acum pentru lucruri sau situații necunoscute”! Adică dacă ai încredere că viața îți va oferi mai mult și dacă gândești în termeni de abundență, ceea ce ai nevoie va veni.

În ceea ce mă privește, am făcut alegeri cum am putut, cum am știut, cum m-a lăsat inima. Unele mai bune, altele mai proaste. Cum ar fi alegerea de a sta în club până la 3 dimi, apoi de la 8 facultă, ca să ajungi și la job între 12:00 și 17:00. Pe cine păcălesc? Asta nu se regretă. You only live once, până la urmă.

Cum pleci fără să disperi din relații? Pun întrebarea așa fiindcă știu că unii caută indirect răspunsuri. Îmi pare rău că nu pot să le dau. Asta pentru că suntem diferiți și pentru că până am învățat să fac alegeri corecte și să las naibii atașamentele, a durat ceva.

Sunt mândră de munca pe care-o fac cu mine însămi, însă nu minimalizez imprevizibilul.

Las viața să mă surprindă în timp ce mă bucur ca un copil de tot ce mă-nconjoară și nu mă iau în serios mai mult decât e necesar.

Din relații am plecat, sau alții au plecat și s-au întors. N-am mai vrut înapoi povești sau oameni care mi-au aruncat cuvinte de regret peste certitudinea că n-ar fi mers lucrurile. Caz concret? Știu, mă descurc să vorbesc la modul general dar nu-i nimic mai frumos sau mai periculos ca asumarea.

În vara de dinainte de clasa a 12-a încheiam o relație de 2 ani care nu mai era nimic din ce voiam. N-am știut să opresc eu situația, așa că a făcut-o el. Fiind prima despărțire de senzație, s-a lăsat cu clasicul: vai de viața mea, cum îmi revin din asta?

Șoc și groază. Zero inteligență emoțională. În 2 ani ajunge absolut orice să-ți reamintească de un om. Mai ales dacă ai părinți care s-au atașat și întreabă de el încontinuu.

Ce m-a enervat la culme? Faptul că după ce mi-a trecut și mi-am văzut de viață, s-a întors. Cu regrete, cu prostii, cu insistențe. Totuși, am știut atunci că ce nu a mers din prima, nu va merge niciodată. A fost și este în continuare un om extraordinar, însă dinamica dintre noi era distructivă. O primă alegere corectă. Primul pas de a pleca frumos – bifat.

Cealaltă nebunie, terminată imediat ce mi-am aflat notele din bac, a fost un pic mai aiurea. Mi-a răscolit toate nesiguranțele, mi-a scos la lumină toate cicatricile, toate frumusețile și resentimentele. Am învățat cât soare am în mine și cât potențial, dar am depins prea mult de confirmări.

A fost o serie de plecări și reveniri.

O serie de Doar el mă face să mă simt femeie până la N-am nevoie de așa ceva. S-a rupt șirul de distrugeri când am dat volumul mai încet și am realizat că nu o persoană mă face să mă simt așa de în viață. Până la urmă, îmi curge prin vene atâta dragoste pentru clipă, pentru frumos, pentru autenticitate.

Că cineva m-a făcut să scot asta la suprafață e una, dar valențele n-au fost împrumutate de nicăieri. Le purtam mereu cu mine și odată ce mi le-am văzut, m-am putut iubi. Și-am putut să fiu luni întregi singură. Fericită.

Dacă vrei să citești despre cum mi-a schimbat viața momentul în care am început să fiu autentică, acest articol te așteaptă!

De ce scriu lucrurile-n nota asta? N-am nevoie să mă ridic pe piedestaluri închipuite sau să afirm victorii pe care timpul sau alegerile de mâine le vor răstălmăci.

Naiba știe ce filosofie de viață o să am peste câteva luni. Dar scriu aici despre ce simt, despre cum simt, despre cum dor și iubesc. Pun părți din mine prin care să îți vezi din carențe.

Prin care să vezi durere, să vezi suflet. Sunt un om care nu s-a temut să iubească, tocmai pentru că a știut să râdă la promisiunea mută a durerii. Și când durerea a venit, am început să am răbdare.

Respirații. Plimbări, oameni, muzică, lumină.

Toate darurile de care ai nevoie sunt în jurul tău. Toate lecțiile de viață sunt la oamenii de lângă tine. Toate frumusețile sub ochii tăi. Tot soarele în tine.

Nu căuta certitudini. Nu există. Caută autenticitate.

Caută oameni care nu se tem să-și spună că se iubesc. Caută oameni care nu se tem să-ți spună că te iubesc. Caută-i pe cei care nu fac public speaking, dar care au povești duse cu greu în spate, povești pe care tremurul din voce le trădează. Crâmpeie de lumini care apar în ochi.

Poți pleca din orice loc dacă te ai. Dacă îți ești. Să nu te sperii dacă încă nu e bine. Fă un pas înapoi și ascultă-te. Ești complet, ești plin de potențial. Cariera o să apară, prietenii o să te copleșească, dragostea o să te surprindă. Ține-ți sus inima și energia plină de lumină.

Cum pleci

Lasă cuvintele prea mari, dar fă salturi în schimb.

Aruncă-te. Pleacă. Spune nu. Spune da. Mereu vei fi iubit. Lasă relațiile de rahat în spate. Lasă geloziile nejustificate. Lasă orele pierdute pe proiecte care nu te entuziasmează.

Du-te acolo unde te cheamă. Du-te acolo unde ți-i inima și unde te simți îndrăgostit. Du-te unde oamenii zâmbesc fără frică și plâng fără rușine.

E-o viață demențială, dar doar de ai curaj să pleci.

Și să fii singur. Să nu ai certitudini. Imprevizibilul e cheia. Acolo stă și drama, dar și splendoarea. Și tu nu ești un om născut pentru banal. Doar ție îți plac aventurile și poveștile rostite pe nerăsuflate. Dar ca să le trăiești, trebuie să faci alegeri.
Deci cum pleci fără să disperi? Numai știind ce viață demențială te așteaptă.

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi