Cum m-au doborât sentimentele

Cum m-au doborât sentimentele pe care voiam să le ignor

"în Psihologie & Relații" by

Da, ați citit bine! Cum m-au doborât sentimentele pe care voiam să le ignor? Cred că toți am trecut prin momente în care voiam să ignoram ce simțim. Poate unii au reușit și au ajuns cu adevărat împăcați cu o asemenea situație. Poate alții se găsesc asemeni mie: la pământ, striviți de ceea ce nu avea importanță înainte.

Care e ideea din spatele acestui articol?

Știu că nu sunt singura care se confruntă cu așa ceva. Văd asta în jurul meu. Dar știu ca să îți distragi atenția de la ce te doare sau deranjează nu funcționează încontinuu. De cele mai multe ori ajungi la epuizare din cauza activităților menite să te facă să uiți sau să nu te mai gândești, spun asta din experiență proprie. Sau ajungi în situația mea actuală, cu o stare și mai rea decât cea pe care o aveai înainte.

Și, pentru că mie îmi place să dau din casă, aici găsești un articol despre friendzone clădit, de asemenea, pe experiențele mele.

Sentimentele se cumulează în timp

Ce să zic? Surpriză! Nu prea. Asta am descoperit cu toții încă de când eram destul de mari cât să înțelegem ce-i pe lumea asta. Astfel, am ajuns, cred că undeva în fața unui infinit imens, care îmi arăta că îs pe niciunde. Am ajuns să îmi fie teamă să rămân doar eu cu mine, să am mai mereu ceva de făcut și să nu am chef de oamenii pe care chiar îi iubesc. Sunt într-un punct pe care am crezut că nu-l voi atinge niciodată.

Dar cum am ajuns eu în situația asta? Cum m-au doborât sentimentele?

Știm cu toții omul ăla care e mereu zâmbitor, gata să fie acolo pentru ceilalți și care se identifică ca fiind un om fericit chiar și în zilele de luni. Păi, eu sunt unul dintre acei oameni. În ultimele luni mi-am spus mereu că am învățat cum să mă descurc cu sentimentele mele, că știu să iau situațiile ca atare. Însă, zilele astea mi-am dat seama că nu-i așa.

Cum a început declinul meu emoțional?

În momentul în care mi-am dat seama că sunt depășită de anumite sentimente și situații, am ales să le ignor. Asta a însemnat că mi-am pus o grămadă de chestii în cap doar să uit de ce mă doare. Astfel, m-am trezit că sunt copleșită și de îndatoririle mele. Frumos, nu? Pe deasupra că aveam vraiște prin minte și prin suflet, am început să am vraiște și haos și în activitățile care presupuneam că mă vor ajuta să mă simt împlinită. La toate aceste activități extrașcolare mai adăugăm și liceul, care vine și el cu două-trei activități în plus față de clasă.

Aș fi o fandosită dacă aș spune că nu-mi plăcea ce făceam

Din contra, iubeam fiecare activitate pe care o aveam. Îmi plăceau toate îndatoririle și mi se părea că fiecare e făcută pentru mine. Dar, mi-am dat seama că nu pot așa. Nu mă mai deranjau acele sentimente de care fugeam, cel puțin nu pe timpul zilei. Aveam zilele pline de activități care să-mi țină mintea în priză și noaptea plină de gânduri care îmi țineau sufletul în priză. Am ajuns să mă simt extenuată și uneori chiar frustrată. Nu puteam să înțeleg ce nu fac bine, deși în subconștientul meu știam.

Am decis să aleg ce activități să continui și tot am rămas cu o mulțime de chestii de făcut. Nu mă simt jenată de ce am făcut, chiar dacă e copilăresc. În perioada aceea am învățat să fac o mulțime de lucruri noi și mi-am dezvoltat abilități pe care nici nu știam că le am. Mă simt jenată doar că nu vreau să-mi rezolv problemele cu adevărat.

Încă nu sunt împăcată cu ce simt

Încă mi-e teamă să rezolv unele lucruri de care fug de câteva luni, să uit lucruri care nu-mi fac bine legate de persoane care nici măcar nu mai sunt în viața mea sau să spun cuiva că nu-s bine. Dar nu mi-e teamă că mâine mă voi găsi tot în situația asta. Simplul fapt că mi-am dat seama că fac lucruri alandala arată că fac ceva bine.

Ce puteți voi, cei care ați citit articolul, să învățați de la situația mea?

Pe lângă: ,,Să nu faci ca mine, că eu fac rău.”, puteți să aveți curajul pe care nu l-am avut eu. Puteți avea încrederea că va fi bine, pe care fata care poartă ruj roșu și crede că o definește, nu o are. Și puteți să înțelegeți că niciodată nu vă aflați într-o situație mult prea greu de rezolvat. Adică eu am spus mai sus că sunt pe la infinit, sper să reușesc să-l găsesc.

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi