tartaros

Călătorie în Tartaros

"în Psihologie & Relații" by

Uneori ne trezim cufundați în coșmaruri cu ceruri roșii ca sângele, vârtejuri amețitoare și bărci fără pânze, supte de curenți în adâncurile mohorâte ale mării. Cerul pare că a luat foc. Ne este teamă de tot ce ne înconjoară. Ne este teamă de Univers. Dacă ne pierdem pe noi înșine nu ne rămâne decât durerea. Sufletele noastre strigă. E un țipăt disperat, fără sfârșit. Uneori ne punem întrebarea dacă ar fi mai bine să visăm la o fericire adevărată sau dacă să visăm la o fericire imaginară. Atunci când pătrundem în Valea Morții trebuie s-o străbatem singuri, fără a visa, ci pur și simplu pentru a duce la bun sfârșit scopul existenței noastre. Dacă nu avem o lumină interioară rătăcim singuri în întuneric. Trebuie să îi urmăm pe cei care sunt lumina, care aduc lumina. Oamenii văd doar întunericul în care se adâncesc, în călătoria lor în Tartaros.

Moartea ne vizitează din nou și din nou iar noi trebuie să-i justificăm răgazul de viață pe care ni l-a dat. Moartea ne-a dat viață. Tuturor.

Uneori ne afundăm într-o existență lipsită de bucurie, într-o viață melancolică, jelind noapte de noapte și căzând într-un somn profund, asemănător morții. Uneori suntem vrăjiți de frumusețea copleșitoare a întunericului.

Totul este cufundat în întuneric. Frigul năprasnic încearcă să treacă de pragul ușii, luptându-se crâncen cu căldura din interior. Stau în tăcere pe fotoliul de lângă șemineu, lăsând focul să-mi încălzească rumenii obraji. Simt cum căldura îmi penetrează pielea. Simt cum mă scufund în oceanul de mult visat, plin de morbiditate și calm, unde din trei pași mă pot îneca în gheara morții.

Mintea îmi este răvășită de un caleidoscop de idei cinice ce se contopesc omogen cu emoțiile ce-mi fierb asemenea magmei. Mii de întrebări fără sens așteaptă răspunsuri.

Ce facem dacă ceața fantomatică se coboară asupra noastră? Ce facem dacă atârnăm de un fir delicat de ață deasupra prăpastiei dintre cele două lumi, pendulând între ființă și neființă? Nimic. Cu plămânii sfâșiați de aerul înăbușitor și cu inimile zdrobite de lipsa speranței ne așteptăm cruntul și dulcele sfârșit. Suntem măcinați de durere. Ne roade pe dinăuntru. Este ca și cum sufletul nostru este îndepărtat cu brutalitate de trup. Ne agățăm cu disperare de amintiri în timp ce inima ne este disecată. Izvorul puterii seacă, lăsându-ne pustiiți. Chinul ne usucă lacrimile. Durerea este o armă ce ne ridică în slăvi doar pentru a savura cum ne prăbușim de la o altitudine inimaginabilă… ne doboară și ne poartă prin pustietate.

Focul din sufletul nostru arde cu vâlvătăi vineții și țipătul care ne stârnește, ne torturează izbucnește cu puteri reînnoite. Valuri de sunet… pătrunzătoare.

Pătrunzătoare și surde. Sunt doar în imaginația noastră. Tot ce auzim sunt strigătele noastre îndurerate… îndurerate și surde. Nimeni nu ne aude. Tăcerea este sinistră, de parcă altă primejdie așteaptă nerăbdătoare în liniștea asurzitoare a morții. Singurii cu care ne luptăm suntem noi înșine.

Diminețile cenușii, monotone, nu-mi dădeau mari speranțe că soarele va răzbi de după perdeaua deasă de nori care acoperea cerul. Uneori străbat pădurea fantomatică, scufundată în tăcere și nemișcare, și mi se pare că sunt singura ființă vie într-o lume pustiită. Dacă acum o vreme eram copleșită de pace și iubire, acum sunt copleșită de teamă, de furie. Când simți că totul se năruie, când simți că toate se sparg în capul tău, când nici speranța nu mai are speranță, vrei doar să ai parte de un moment de liniște.

“Putem să ne stârnim în întuneric cele mai luminoase imagini, la cererea imaginației. Culoarea însăși este umbră… și dată fiind afinitatea ei cu umbra, se va transforma în ea de fiecare dată când vor fi îndeplinite toate condițiile necesare pentru aceasta.” (Johann Wolfgang Goethe, Teoria culorilor)

Mulți spun că timpul trece și toate se rezolvă de la sine, dar nimic nu trece fără a lăsa urme adânci de tristețe, rămânând copleșiți de melancolia propriilor gânduri estompate de timp… Nu uităm niciodată, doar ne prefacem. Totuși, uneori trebuie să uităm ceea ce simțim și să ne amintim ce merităm. Trebuie să reflectăm asupra a ceea ce suntem și a ceea ce vrem să devenim. Trebuie să învățăm că suferința este inutilă. Este creată de noi. Ce credem fiecare despre noi este mult mai important decât ce cred ceilalți despre noi.

Oamenii spun că ne-am schimbat din momentul în care încetăm să ne comportăm așa cum vor ei. Când vom înceta să ne facem griji din orice, tristețea și melancolia vor dispărea la fel de repede precum au apărut.

Încearcă să fii una dintre persoanele optimiste care văd picătura de fericire în fiecare amalgam de tristețe. Încearcă să nu te dai bătut și să îți îndeplinești visurile, no matter what. Fii tu, nu cine vor alții să fii. Până la urmă, la finalul jocului, regele și pionul ajung în aceeași cutie. Fiecare joc are un sfârșit, însă în viață, fiecare sfârșit este un nou început.

Mai multe articole ce tratează psihologia și natura umană puteți citi aici!

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi