Sinuciderea mi-a precedat opera

Simt cum creierul meu se sinucide în lumină de sepia

În tot banala cutie de 4mp
Care mi-a fost sortită mormânt.
Trăiesc momentele tinereții mele.
Mă plimb prin spital,
Iar infirmierele par a fi babe medievale.
Doamne, ce aș vrea să le ating,
Să le simt sângele cum fierbe la 90° când mă văd,
Să le ating epitetele pătate pigmentat de trecerea viitorului
Și să mă pierd prin autobuzele lor mătăsoase
Și să constat că reînviu.
Că de atâtea ori am constatat că senzațiile nu sunt o metaforă.
Levitez în zaț de cafea
Chiar așa, uneori îmi place să fiu baba vrăjitoare a sanatoriului.
Mă focalizez pe un cadavru pe care vreau să-l înviu
Și să îi spun:
,,Dragă, ți-am adus mâncarea vegană
Hai să năpârlim ca și cum autobuzele noastre mătăsoase ar crește la nesfârșit…
Atât de nesfârșit încât ar ajunge până la celebrul cazan
Unde ard doar poeții buni ai vremurilor demente.”
Chiar așa, dacă ajung cumva acolo
Aș face cunoștință cu omul în pelerină roșie
Și mi-aș spune:
,,Bei o cafea cu un poet mort?”