Numește-mă nebună

Numește-mă nebună, iubire, dar nu te pot distruge și pe tine

"în Poezie și literatură" by

Numește-mă nebună, Doamne, căci poate chiar sunt… dar sunt mai distrusă decât Titanic, și cu toții știm că nici măcar el nu s-a mai ridicat vreodată înapoi la suprafață.

Tu mi-erai ultima ancoră ce mă ținea în lumea asta. Dar nu s-ar frânge orice ancoră care ține atât de strâns un vapor pentru a-l opri să meargă spre pierzanie, atunci când oceanul e mult prea puternic?

De asta am ales să te alung fără ca măcar să ezit, să clipesc. Pentru că eu distrug tot ce ating, tot ce iubesc sau îmi doresc, atunci când subestimez timpul în care marea pe care am ales-o să mă aventurez mă poate preda unui ocean crud și nemilos.

Și nu pot, iubire… pur și simplu nu pot să te distrug.

Numai tu mă opreai din a înainta, conștientă, spre un ghețar ce abia aștepta să-mi aducă pieirea. Să mă ducă departe de astă lume împingându-mă hotărât în cea de dedesubt.

Poate că impactul ar fi fost evitabil dacă te lăsam pe tine să împiedici valurile din a mă grăbi, dar iubite… mi-era așa de frică că te vor fi luat pe tine în schimb.

Numește-mă nebună, dar te-aș striga neîncetat dacă aș ști că te-ai scufunda în orice adâncuri pentru a-mi ține companie.

Mă tem că te-ar ruina, căci nu ești pregătit – cine ar putea fi pregătit pentru așa ceva? Iar până când vei fi, probabil că oceanul înghețat îmi va fi amorțit deja orice simț și redus la tăcere orice țipăt; lăsându-mi doar șoapte răgușite, interceptibile și disperate. Astfel încât tu, dragul meu, să nu fii capabil să le auzi înainte ca ele să se înece alături de ultimele lacrimi pe care le dăruiesc oceanului, de printre propriile mele ruine.

Sunt un suflet pierdut ce se îneacă în mare, iubirea mea. Iar când reușesc, agonizând, să ajung aproape de țărm, valurile se întind monstruos și mă trag brutal înapoi în adâncuri, pentru a mă arunca mai apoi însăși ele cu o tornadă la mal, dar în fața unei prăpastii menită să mă provoace la un dans printre fulgere pe scena marginii ei înguste.

Dragostea scoate tot ce-i mai bun, tot ce-i mai rău și mai nebun din noi. Cum înebunește o femeie în urma trăirilor profunde? Ai aici răspunsul.

Eu accept, cu pași nesiguri și împiedicați, căci nu am de ales. Și oriunde aș fugi, nu pot scăpa de demonii ce-mi șoptesc neîncetat, astfel încât doar eu să îi pot auzi printre tunete vestitoare de teroare: aș putea scăpa de dans, căci îl urăsc atât de tare și sunt atât de obosită, dacă doar pur și simplu, aș accepta să sar în schimb.

Numește-mă nebună, dar încep să cred că e singura mea soluție.

Cumva, continui să dansez căutând un adăpost…

Dar dacă… dacă în ultima secundă, la un centimetru de dezastru, te-aș chema cu toată ființa mea și te-aș lăsa să vii, te-ai lupta să schimbi ceva? Mi-ai fi partener în acel dans către sfârșit?

Dacă te-aș lăsa să mă tragi de fiecare dată când merg prea departe, prea aproape de acea margine, într-un ritm dezechilibrat specific doar mie – mi-ai da vreodată drumul la mână lăsându-mă să cad, sau ai risca să te trag după mine cu speranța că mă vei putea salva?

Dacă te-aș lăsa să vezi cu ochii tăi în ce loc macabru mă aflu, încadrat pe de o parte de prăpastii adânci cu margini abrupte, iar pe alta cu valuri înfiorătoare însetate de moarte și chin, ce știu că nu pot înota?

De ți-aș arăta toate astea, iubire, ai rămâne sau ai fugi de frică – m-ai duce acasă?

Dacă aș urla să te întorci până când îmi pierd vocea de tot și plămânii mi se umplu de apă, iar venele de curent, ai alunga pentru mine toți norii negri printre ale căror certuri sunt nevoită să dansez?
Ai mai dansa cu mine, iubire, când nebunia mă va părăsi în favoarea ta?

Foto: Andreea Filip

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Turnul Babel

Turnul Babel

Șinar Lasă-mă să suflu-a mea cometă ce arde peste ziua voastră oarbă
echilibru de energii

Echilibru de energii

Te obișnuiești cu timpul Așa cum te obișnuiești și cu uitarea, Deși
Derulează înapoi