atât de greșit să fiu fără tine

E atât de greșit să fiu fără tine…

"în Poezie și literatură" by

Acum ceva timp, alergam prin ploaie – jucăuși, tineri, fericiți. Ne îmbătam unul cu parfumul celuilalt și ne pierdeam în sărutări, nepăsători de pneumonia ce amenința să ne atace a doua zi. Ne-ar fi putut ataca orice. Noi ne simțeam cei mai puternici când ne țineam de mână și în suflet. Cine ar fi prezis că tot ploaia va fi și cea care ne va ascunde lacrimile la ultimul final?

Știam că o furtună se apropie de noi. Am subestimat-o alegând să dansăm printre fulgere, în propriul nostru ritm, până când sufletele noastre s-au întors unul împotriva celuilalt, atunci când tunetele au continuat să le despartă. Stăteam acolo, în ploaie, uzi de lacrimi, și ne priveam în ochi reciproc: „Cum am ajuns aici?”. Era întrebarea care ne fulgera în inimi, scoțându-ne din minți. Tot ce am făcut a fost să sper, deodată cu cerul, că vom putea lăsa trecutul să dispară, doar să nu-mi dispari tu. Aș fi preferat să ard în brațele tale decât să sar în apă… fără tine. E atât de greșit să fiu fără tine…

Oricât am sperat, însă, nu a fost de ajuns. Noi nu ne-am mai fost de ajuns. Deja alergam în întunericul nopții, printr-o furtună de certuri de care ne agățam cu disperare ca să rămânem împreună, căutând speriați un loc liniștit. Un refugiu pe care știam că nu-l vom găsi altundeva decât în brațele noastre. Și totuși… în loc să alergăm unul în brațele celuilalt, ne-am lăsat orgoliile să ne conducă în inferne diferite, create personal de către persoana pe care o iubeam cel mai mult pe lume. Create de noi înșine.

Credeam că avem mai mult timp, căci nimeni nu poate fi pregătit pentru un astfel de dezastru. Ne-am trădat.

Încep să înțeleg că nu vom mai iubi niciodată așa cum ne-am iubit. Acum, când avem sufletele în genunchi. Îmi doresc să îmi fi cerut scuze atunci când nu am putut să-ți spun nimic. Îmi doresc… să te fi lăsat să mă iubești. Ne-am pierdut pe noi înșine într-un război pe care știam că nu aveam cum să-l câștigăm. Am refuzat să plecăm în căutarea propriei persoane din teama de a ne pierde reciproc.
Tu aveai o inimă de gheață, iar eu un suflet de sticlă, care s-a spart într-un final. Nu a fost făcut să reziste iernii pe care i-ai adus-o tu. Pe a ta n-am reușit s-o dezgheț, și m-ai lăsat să strâng cioburile singură.

Cuvintele tale erau injectate cu lavă și venin, dar îmbrățișările ți-erau îmbibate în iubire, liniște și calm. Deși țipetele tale tăiau răni prea adânci, liniștea de acum mă arde așa cum numai tu ai fi putut s-o faci. Unde ești? Pierdut în spațiu, în timp?… Mă cauți în alte persoane așa cum te caut eu?

Vreau să știi că aș da tot ca să te regăsesc, să uităm de ploi, de tornade ce ne despart cu atâta înverșunare. Să ne amintim de tot ce ne leagă. Să ne reluăm ritmul în dans și să-i dovedim Universului că împreună suntem mai puternici decât orice furtună ar putea să trimită peste noi. Aș da tot să uit de tot ce a mers prost și să îți sar din nou în brațe. M-ai lăsat cu mâinile reci și cu sufletul ars de un gol ce are forma ta. Nu vreau să cred că așa a fost menit să fie. Te-am privit dormind, și știu: Tu mi-ești destinat mie!

Ai lăsat în urmă un parfum ce în permanență îmi va aduce aminte de tine, indiferent cât timp a trecut deja. Mi se pare atât de greșit să fiu fără tine, atât de departe de acasă… singură.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să știți mai multe despre iubire, puteți afla mai multe chiar aici

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Turnul Babel

Turnul Babel

Șinar Lasă-mă să suflu-a mea cometă ce arde peste ziua voastră oarbă
echilibru de energii

Echilibru de energii

Te obișnuiești cu timpul Așa cum te obișnuiești și cu uitarea, Deși
Derulează înapoi