Din nou dansez

"în Poezie și literatură" by

Din nou dansez – din nou mă împiedic în propriele mele picioare – căci singură nu mă descurc la fel de bine pe cât o făceam când mă țineai tu… în brațe. Desigur, acum nu mai calc pe nimeni. Poate că tocmai neîndemânarea mea a fost cea care te-a făcut să mă alungi din fiecare loc în care am dansat împreună – ai obosit să mai transformi fiecare greșeală de a mea în pași artistici de dans.

Dar te înțeleg, iubirea noastră era pe sfârșit.

Începeam să ne pierdem în sărutări fără pasiune, iar plimbările noastre de vară se reduceau la un stat pe bancă și la fumul tău de țigară.
Dragostea noastră era pe terminate și am realizat asta în momentul în care ai încetat să mă privești, iar lumea a încetat să ne mai vadă împreună.
Când am trecut de la a bea ciocolată caldă împreună, zâmbind și mâncând unul din frișca celuilalt – la mine sorbind din cafeaua amară iar tu expirând fum cancerigen de țigară, am știut că ceva s-a schimbat. Ai fi putut să îmi spui, ceva, orice, aș fi încercat să înțeleg. Dar ai ales să mă lași dezechilibrată în dans în loc să mă învârți din nou în sufragerie, pe piesa noastră preferată.

În lipsa ta am luptat de una singură cu tornade, furtuni și explozii.

Am scos-o la capăt, plină de răni, dar ai uitat să mă înveți ceva. Când lupți cu tine însuți, ce arme folosești? Dacă inamicul meu e tocmai vocea care-mi șoptește în cap când rămân singură, cum îl împușc fără să fiu nevoită să îndrept arma spre mine însămi? Cum supraviețuiesc?

Mi-am clădit singură un acoperiș strâmb și dezechilibrat pentru a mă feri de ploi după ce ai plecat, iar acum sunt închisă între pereții ridicați de mine însămi, dar pe care nu mai pot să îi cobor acum oricât aș vrea să strig după ajutor.

Culegeam furtuni dintr-un putred tablou cu lacrimi cusute în abisul unui cer catastrofal în timp ce încercam să îndulcesc o cafea ce nu cunoscuse niciodată zahărul. De bine, de rău, acele furtuni sub formă de certuri în care fulgerele erau privirile tale, iar tunetele – vorbele tale reci, erau tot ce îmi rămăsese dintr-un bărbat pe care l-am iubit cândva așa cum probabil nu voi mai iubi vreodată. Iar tu… tu, dragul meu, încă schimbi țigările constant pentru ca niciuna nu se compară cu cea pe care o fumai lângă mine, nu-i așa?

Când o să îți dai seama că totul în viață se întâmplă o singură dată, și nu o să mai fii niciodată la trei metri deasupra cerului?

Tu erai norul ce mă ținea pe mine atât de sus, iar acum plutesc… în vid și în cădere liberă spre pământ. Cu tine, chicoteam plutind pe stele, iar în lipsa ta disper țipându-ți să mă prinzi – dar mă lași să cad, să îți dau drumul la mână cu un suflet tot mai adânc ce se golește pe drum de tine, probabil pentru a nu te izbi de pământ odată cu el.
Ai ales să mă lași stană de piatră în ceața sumbră a singurătății, cu suflul muribund și inima încinsă de un amor netrăit, atunci când ai dispărut în pași prea lenți de lângă sufletul meu, părăsindu-mă atât de șiret…

Când o să-ți dai seama că tu ești muza a tot ce scriu? Că vocea ta e sunetul meu preferat, bătăile inimii tale – melodia pe care aș ascultat-o la nesfârșit, ochii tăi – stelele mele preferate, iar atingerile tale – arsuri reci după care tânjesc tot mai mult? Ai înceta să mai pleci dacă ai știi? Când… când? Când o să înțelegi că te vreau pentru totdeauna, ci nu doar pentru o zi?

Dacă vreți să citiți mai multe texte legate de sentimente, aici găsiți ceea ce vă doriți! !

Falsele tale jurăminte se transformă în amintiri ascuțite de ale mele – nu mă pot abține să nu le ating, și mă tai de fiecare dată. Mintea mea e prea obosită ca să mai proceseze și alte vene retezate de vechi trăiri ale unui suflet muribund.

Cad întinsă pe asfaltul rece al nopții nesfârșite, triste și adânci. Acel acoperiș se prăbușește în final în jurul meu, cărămidă cu cărămidă, iar eu simt din nou ploaia ca pentru prima dată – e ultimul lucru pe care îl simt înainte să… adorm.

Dacă doar m-ai fi învățat cum să supraviețuiesc fără tine înainte să pleci…
Acum îți vei da seama cât de mult te-am iubit?
Autor: Botizan Alexandra

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Freamăt boreal

Freamăt boreal

„Îmi erai ritmul infinitului Și rima somnului veșniciei”
Tags:
Derulează înapoi