Suntem asemeni stelelor

Suntem asemeni stelelor

"în Poezie și literatură" by

Suntem asemeni stelelor. Ieșisem să văd apusul. Nu mă simțeam prea bine, dar nu din punct de vedere fizic, era un gol în stomac ciudat…

Apele nemiloase trăgeau soarele în adâncul lor, până când nu-l mai văzusem. Acum regina nopții lumina cerul. Și niște stele cădeau…Mi-am pus o dorință, la cea mai strălucitoare, voiam să fiu fericită. Dar noi, oamenii, și noi suntem asemeni stelelor. Asemeni lor uneori cădem pentru a îndeplini cuiva o dorință.
M-am dus într-un sfârșit acasă și m-am aruncat obosită în pat. Cineva mă învelise, dar locuiam singură…Îmi șoptise ceva la ureche:
-Când vom apărea în viața ta vei fi fericită. Vom avea grijă de asta.

Am zâmbit, și-am adormit imediat.

A doua zi am ieșit să mă plimb. M-am așezat pe o bancă când o fată m-a întrebat dacă se poate așeza lângă mine. ,,Sigur că da, poți…”. Eram îngândurată, mă gândeam la cine fusese aseară cu mine, o fi fost o zână? Un înger?
-Ești bine? La ce te gândești?
-Ăă…da, sunt bine.
-Văd în ochii tăi că nu ești bine…
-Nici măcar nu mă cunoști, m-am răstit. Ce însemna asta? Cine era?
-Nici n-ai idee…
Mai auzisem vocea asta undeva…dar unde?

-Te cunosc, Alis, și știu de ce ești tristă, Dar în mine poți avea încredere, eu nu voi pleca.

Îmi știe numele…Mă cunoaște…Ea a fost aseară! Acolo i-am auzit vocea!

-Cine ești? De unde mă cunoști? Și cum ai intrat aseară…? am izbuncnit ridicându-mă.
Eram alarmată. Ce însemna asta?
-Sunt cea care nu te va lăsa niciodată singură, a zis ea calm.
Am rămas mută. Abea-mi controlam lacrimile, iar ea tot ce a făcut a fost să mă strângă în brațe și parcă totul era mai bine, nimic nu-mi mai putea face rău.
Am văzut în depărtare mai multe persoane cu o strălucire aparte, parcă o aură, pe care o avea și Alexis – așa aflasem că o cheamă – dar ea parcă strălucea mai tare…
-Ei…Ei de ce nu au aceeași aură ca și tine? am întrebat calmându-mă încet.
-Ăm…Ei nu…

Nu sunt pentru tine. Chiar dacă vor intra în viața ta, nu vor rămâne. Nu vor putea.

Trecuse ceva timp, iar cu Alexis mă înțelegeam tot mai bine. Ne-am mutat împreună și aveam grijă una de alta.
M-am împrietenit și cu acele persoane, pe care le-am văzut atunci, și începusem să țin la ei chiar dacă știam că nu e bine…Chiar dacă știam că vor pleca și îmi va fi dor.

Află aici ce să faci când ai un dor nebun de el.

Era pe la sfârșitul iernii, aproape primăvară. Nu mai era zăpadă, dar nici cald nu era. Ca o toamnă care nu mai avea culori pentru a plicta frunzele și toate celelalte.
Ne vedeam toți des și țineam legătura, ne înțelegeam și eram prieteni buni. Azi trebuia să ne întâlnim pe malul mării – locul meu preferat – să vorbim. Mă așteptam la cel mai groaznic mod în care vor pleca din viața mea. Știam că asta era, dar nu mă deranja, de data asta eram obișnuită.
Când am ajuns, erau acolo. Alexis m-a prins de mână și mi-a zâmbit încurajator.
-Nu știm cum să-ți spunem…Doar că noi…au început ei.

-Nu trebuie să spuneți nimic, le-am zâmbit eu. Înțeleg perfect.

Au început să mă îmbrățișeze toți, pe rând, și parcă durea fiecare îmbrățișare.
Mai mulți oameni se adunaseră acolo, dar nu interesați în special de noi, seplimbau doar.
Și…au plecat. I-am văzut în toată strălucirea lor la mare, jucându-se, formând cete copilăroase și vesele, debordând de o fericire molipsitoare, care se lua. Era ca un dans desfășurat egal în apă și în aer, un dans în care corpurile lor lucitoare și lungi ca niște suveici de argint coseau apa intens albastră de cerul străveziu într-o prețioasă broderie de aur și cobalt, de mercur și peruzea, într-o demonstrație de fantezie și gratuitate, copleșitoare, purificatoare. Noi, oamenii, îi priveam de pe țărm, un țărm înalt ca o galerie de operă, ne simțeam tineri și entuziaști, lipsiți de rezerve și deschiși, înfrățiți prin admirație nu numai cu minunatele ființe pe care le priveam, ci și unii cu alții, și – încă mai mult de atât – cu noi înșine.
M-am întors către Alexis când i-am pierdut din privire:
-Explică.
Ea a plecat capul zâmbind, zâmbetul ăla molipsitor, iar după aceea m-a privit în ochi:

-Noi nu suntem ființe umane cu experiențe spirituale, ci ființe spirituale cu experiențe umane.

-Bine…Explică și asta.
-Atunci când o stea cade, e menită să îndeplinească o singură dorință, unei singure persoane. Toți suntem asemeni stelelor, fiecare are steaua lui, care, atunci când va cădea, îi va îndeplini dorința. Niciunul dintre ei nu era steaua ta. De aceea nu au putut rămâne, scumpo. Au plecat fiecare pe drumul lui, în căutarea persoanei căruia trebuie să-i îndeplinească o dorință.
-Dar tu nu ai plecat…și nu vei pleca.
-Exact.
-Tu ești steaua mea…pentru că toți suntem asemeni stelelor.

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Freamăt boreal

Freamăt boreal

„Îmi erai ritmul infinitului Și rima somnului veșniciei”
Derulează înapoi