Când ai un dor nebun de el…

"în Păreri și opinii" by

E ciudat cum îți poate fi dor de cineva, dar nu te-ai întoarce la el pentru că ar fi prea grea despărțirea? Cum spunem când ne simțim măcinați de dor, ne-am mulțumi și cu cea mai mică mostră din ceea ce ne-ar umple golul. Numai că, atunci când avem parte de mostra aia, gaura din suflet pare o prăpastie fără fund. Și cu cât se umple mai mult, cu atât marginile par de neatins. Și așa, atunci când dispare depozitul de sentimente cu care îți umpli golul, e mult mai greu decât înainte.

Totuși, uneori e minunat să simți dor… Pentru că atunci conștientizezi că e real acel ceva care îți va oferi fericire necondiționată. Este, cumva, un sentiment de siguranță.

Prima zi în Croația

Mijloc de iulie. Sosire fără să fim siguri dacă avem cazare pentru noaptea aceea sau nu. Început promițător. Ajungem, întâmplător, la o terasă. Mai mult sau mai puțin. Eram cu bagajele după noi, deshidratați și cu o deficiență nutritivă cel puțin egală. Ca să nu zic morți de foame. Dar nu știu dacă l-am fi putut găsi vreodată pe omul ăla altfel decât spontan.

Un bărbat cam de vârsta a doua, cu ten închis, creol, cu privirea ascunsă în spatele unor ochelari de soare fumurii (nu i-am văzut ochii nici măcar o singură dată în săptămâna aia). Avea un aer de cubanez care-și răzbună asuprirea prin trabucuri. O engleză înduioșător de stâlcită, complementară cu un entuziasm copilăros transpus în gesticulații. Bucuria și amabilitatea lui păreau puțin dincolo de promovarea unei afaceri.

Ne-am petrecut fiecare după-amiază târzie acolo. Cam de prin a treia zi a început să dea mâna cu noi (mă rog, ambele mâini), murmurând (probabil sperând să-și găsească cuvintele pe care nu le cunoaște) „thank you, thank you very much lady, welcome back sir, thank you”. Ne conducea de fiecare dată până la masa cu scaune înalte și felinar din colțul din spatele terasei.

Locul din care se auzea cel mai bine marea

Nu se vedea, dar se auzea. Mai frumos decât toate frecvențele boxelor suspendate de grinzi. Bărbatul se îndepărtă atunci, s-a tot îndepărtat până în ultima zi, zâmbind larg, privându-mă de dorința ușor inexplicabilă de a-i vedea, măcar o dată privirea…

Dacă încă nu ești convins că marea e destinația perfectă pentru o vacanță de vis, aici vei găsi cele mai bune motive să o vizitezi.

Cad de acord cu mine că da, nisipul nu-i tot nisipul ăla cu care am crescut. De fapt, nici nu-i nisip. Sunt pietre. Dar sunt și ele, ca și el, dezmierdate de mare… Ele de ce să nu aibă dreptul la adulația libertății? Așa că îmi scot brutal adidașii și șosetele cu Magic Unicorns cu care dorm vara.

Am niște rețineri la început cu privire la locul ăsta

Este el depozitul din care-mi voi aproviziona cămăruța aceea din suflet care peste an devine o debara părăsită? Dar m-au izbit valurile și m-a spălat spuma, și m-au îmbrățișat până la gât ca să îmi arate că nu pot amâna bun-venitul, doar ca să tânjesc pe mal filozofând despre ce cred eu că e fericirea. De prea multe ori uit ce e inutil. Marea îmi mai aduce aminte, îmi aduce un dor tulburător. Cum observ că nu mai funcționează nicio scuză, las pe mâna naibii (cât mai estetic spus) hoinăreala noastră către nicăieri (care ar fi trebuit, de fapt, să îmi amplifice pofta de trăit momentul) și mă arunc cu totul în infinit. Nu mai contează nimic. I’m fullfilled.

Ajung la concluzia că singurul element care mi-a creat îndoială au fost oamenii. Dacă știu că am nevoie, cândva, de intimitate, momentele alea coincid, de cele mai multe ori, cu revederile.

 

Autor: Andreea Anca

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi