Din România în Italia

Din România în Italia, prin ochii unei copile

"în Texte" by
Timp de citit: 7 minute
Ori de câte ori mă uit în oglindă, îmi trec prin minte 1000 de gânduri legate de mine.

Este ciudat să văd cum mă schimb de la o zi la alta și îmi dau seama că nu mai sunt ceea ce am fost în trecut și nu cred că voi reuși în viitor să redevin ceea ce am fost. Din România în Italia, prin ochii unei copile…

Când eram mică, speram să devin o persoană foarte curajoasă, puternică, altruistă, optimistă și să nu îmi fie frică de vorbitul în public, dar, din păcate, atunci când ești mic ai multe speranțe și lumea ți se pare roz. Acum, am ajuns să fiu nesigură pe mine sau pe ceea ce mă înconjoară, nehotărâtă asupra marilor sau micilor decizii, timidă și pesimistă, dar nu consider acest lucru un defect sau o calitate, ci pur și simplu mă ajută să privesc unele lucruri dintr-un unghi diferit, făcându-mă să gândesc într-un mod negativ, dar nu mă deranjează.

Pot spune că am ajuns opusul a ceea ce voiam să fiu.

Dar, lăsând la o parte aceste mici caracteristici, ajunge anxietatea: anxietatea de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, de consecințe, de felul în care se poate întâmpla ceva în mod greșit sau anxietate cu privire la posibile greșeli. Cam tot timpul îmi este frică de faptul că lumea mă va judeca. Știu că îmi fac prea multe complexe. Am început să simt greutatea acestor lucruri, mai ales ceea ce lumea gândea despre mine, atunci când mi-am cunoscut noul loc în care aveam să trăiesc.

Era prima zi de școală, eram în clasa a patra, în Italia, o nouă țară, cu un alt stil de viață, cu un alt sistem de învățământ.

Asta însemna o nouă limbă, o nouă cultură, însemna noi prieteni, diferiți față de cei pe care eu îi aveam și cu care mă înțelegeam foarte bine, însemna despărțirea de bunicii mei, de o mare parte din familie și despărțirea de monotonia și liniștitea pe care o aveam, dar mai mult, însemna despărțirea de o viață nu neapărat frumoasă, ci de una calmă, construită din minunățiile din jur, de bucuriile de care aveam parte, de imaginația mea, în care îmi închipuiam imposibilul fără griji.

Schimbarea aceasta înseamnă o nouă experiență.

Aveam 10 ani atunci când am pășit pentru prima dată într-o clasă complet străină. În acel moment mă simțeam ciudat, ca și cum nu trebuia să fiu acolo. Eram în centrul atenției, un copil venit din România. Mă simțeam groaznic. Mă întrebase învățătoarea, bineînțeles în italiană, de la ce școală vin.

Știam ce trebuie să spun, știam unele cuvinte în italiană, așa că nu trebuia să fie atât de greu, dar m-am înșelat.

Eram pe cale să răspund, până când m-am uitat în spatele clasei. Panică. Am văzut frică, nu mai puteam vorbi. Inima îmi bătea prea tare, îmi venea să plâng. Nu am plâns. De abia atunci mi-am dat seama de ceea ce mi se întâmplă: am conștientizat că nu mai am prieteni care să mă sprijine, că nu mă voi descurca bine la școală, nu voi fi ajutată de nimeni, că toți vor râde de mine și că voi fi considerată o ciudată.

Am realizat că voi fi singură din acel moment, și că tristețea va fi cea mai bună prietenă a mea.

M-am înșelat. Am fost foarte mult ajutată de învățătoarele pe care le aveam. Își dedicau timp din ora lor pentru mine. Chiar mă încurajau pe mine și mama să vorbim acasă numai limba română, deoarece la școală se ocupau ele cu învățătura mea. În câteva luni, reușisem să scriu și să vorbesc foarte bine limba italiană, devenind unul dintre cei mai buni elevi.

Dacă vreți să aflați mai multe despre experiențele de viață ale diferitor oameni, aici avem soluția

Am muncit, am fost ajutată și am reușit.

Pe de o parte, am învățat-o datorită persoanelor care m-au ajutat la școală, pe de altă parte, din cauza fricii de a nu fi judecată și pentru a mă integra mai bine în clasă. Frica de a rămâne singură continua să fie lângă mine, chiar dacă toți erau foarte drăguți și înțelegători.

Întâlnisem multe persoane pline de empatie, care zilnic mă încurajau foarte mult. Datorită lor, nu mă mai simțeam în plus, dar tot timpul simțeam că lipsește ceva. Simțeam dorul de casă din ce în ce mai mult. Îmi doream să fiu acasă, să mă pot bucura de parcul de lângă bloc la care mergeam zilnic cu o bună prietenă, să mă pot bucura de bâlciul de la bunici, unde, cu siguranță, vata de zahăr nu se putea compara cu cea din Italia.

Îmi doream să pot merge la școală în fiecare dimineață cu colegul de bancă, să am mai mulți prieteni, să mă dau cu sania, să cad în zăpadă și să mă lovesc… Aș putea continua, dar orice ar fi fost, îmi doream foarte mult aceste lucruri, însă, încet-încet, acest sentiment l-am înlocuit cu lucrurile frumoase pe care le făceam acolo: excursiile, locurile minunate pe care le vizitam, oamenii calzi pe care i-am cunoscut. Am fost cucerită chiar și de bucătăria italiană.

Uite așa, școala primară s-a dus, așa că acum intram în gimnaziu. Aveam momente în care îmi venea să plâng, ca orice copil care își pierdea jucăria preferată, dar nu am plâns, nu am vrut să plâng.

Odată ajunsă la gimnaziu, am avut parte de o nouă lume, o nouă clasă, cu noi profesori și noi colegi. Uite că nici aici nu aveam pe nimeni, asta însemna o altă adaptare și suferință alcătuită din temeri și panică. În fiecare zi mă gândeam la ce vor spune ceilalți despre mine.

Tristețea iarăși apăru ca cea mai bună prietena a mea, la fel și singurătatea. Nu reușeam să îmi fac noi prieteni, iar asta a durat ceva timp: după câteva săptămâni de școală, reușisem să îmi fac alți prieteni. Colegii de clasă erau super și mă înțelegeam foarte bine cu ei. Câțiva profesori deveniseră pentru mine niște exemple adevărate, mă făceau să văd lumea cu alți ochi și să accept noutățile.

Totuși, timpul trecea, nu îmi dădeam seama dacă mă maturizez sau nu, dar mă simțeam o altă persoană. Îmi era greu. Uite așa a trecut clasa a șasea și venea a șaptea. Vorbeam și cu fostele colege din România, și am observat că prietenia de când plecasem eu rămăsese aceeași. Eram bine.

Uite așa trecuse și clasa a șaptea, începusem să mă înțeleg bine și cu vecinii din bloc, în special cu o bătrânică care locuia singură de 20 de ani.

Era foarte prietenoasă și vorbăreță. În acel an, adică 2018, revenisem in România pentru câteva săptămâni și mi-am reamintit ce bine și ce frumos era aici. Dar asta doar superficial. Ieșeam aproape zilnic cu prietenele mele și am reușit să merg și la bâlci la bunici. Vata de zahar nu fusese niciodată atât de bună. Dar, fie că voiam, fie că nu, trebuia să mă reîntorc în Italia și să fac față clasei a opta. Îmi era frică, deoarece mă așteptau examenele și asta însemna stres și panică, dar mai mult stres.

Anul începuse cu bine. Mă înțelegeam foarte bine cu toată lumea și reușeam să nu mai fiu atât de timidă. Primul semestru din clasa a opta trecuse ca un fulger, iar în acea perioadă vizitasem foarte multe locuri noi.

Stresul pentru examene se instala, dar știam că trebuie să îmi fac curaj și să reușesc.

Singurul lucru care mă demoraliza era faptul că, odată ajunsă la liceu, nu voi mai avea aceeași colegi. Asta însemna o nouă schimbare, dar eram pregătită. Știam că îmi voi putea vedea zilnic prietenii, ba chiar, dacă voiam, și profesorii. Această minunată perioadă a durat până când am aflat ceva cutremurător.

Trebuia să ne reîntoarcem în România. Nu știam cum să mă simt în acel moment. Era o veste neașteptată. Toate planurile pe care mi le făcusem, tot ceea ce îmi imaginasem, lumea pe care mi-o creasem, știam că aveau să fie ruinat precum un zid.

Nu îmi veneau gânduri care să mă pregătească pentru o nouă schimbare. De data asta era mult mai greu. Eram mai matură, și știam consecințele de care urma să am parte. Erau grele și complexe. Trebuia să mă despart de o altă țară, și să încep de la zero. Pentru asta, însă, nu eram pregătită.

Nu am plâns doar pentru că nu voi mai mânca pizza și paste sau pentru că nu voi mai vedea unele locuri, ci pentru lumea minunată pe care o cunoscusem, pentru căldura din sufletul oamenilor de acolo și pentru relațiile de prietenie pe care mi le creasem.

Totuși, iarăși aveam speranțe, ca atunci când eram mică: speram ca aici să îmi fie mai ușor la școală, să nu îmi fie atât de greu și să nu mă mai simt tristă.

Din păcate, realitatea era alta: iarăși mă simțeam neînțeleasă, la fel cum m-am simțit la început, în Italia, dar pe deasupra, mă simțeam dezamăgită. Nu mă așteptam să am parte de aceeași tristețe ca atunci când plecasem din România. Avusesem multe speranțe, dar m-am lovit de un zid.

Nu mi-am imaginat că voi avea atât de multe dificultăți. Atunci când am început liceul, m-am simțit ca un băț în mijlocul pădurii cu copaci vechi de sute de ani. Eu eram căzută, viețuitoarele călcau peste mine, lovindu-mă și făcându-mă să mă simt rău.

Gândirea este una foarte diferită, sistemul de învățământ este diferit, totul este diferit. Oamenii fac ca totul să pară și mai greu, iar asta nu te ajută.

Pe bunici îi am aproape, pe colegul de bancă l-am regăsit, parcul din copilărie încă există, iar vata de zahăr a rămas aceeași, dar, cu toate acestea, eu nu mă mai regăsesc.

Această experiență am descris-o ca pe o tristețe, dar uitându-mă în trecut, a fost una frumoasă. Din fiecare obstacol pe care l-am întâlnit am învățat câte ceva.

Dacă la 10 ani am încercat ceva nou și am reușit, o să reușesc și acum, străduindu-mă și încercând.

 

Motoc Maria Ecaterina

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*