Augustin Zegrean

Interviu Augustin Zegrean – CCR: „Aveam zece mii de dosare pe an”

"în Interviuri" by

Augustin Zegrean poate fi un model pentru mulți tineri. Acesta are o poveste simplă, care începe asemeni multor altele, cu un tânăr nehotărât care și-a dictat viața după o simplă convingere, poate nefondată.

În spatele funcțiilor mult prea cunoscute se ascunde un om jovial și plin de viață, care a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări.
Î: Care este povestea din spatele studentului la drept care ați fost cândva?

R: Nu este nicio poveste în spate. Pur și simplu am terminat liceul la Cluj și voiam să fac o facultate. Am zis: „Unde să mă duc?” și aveam ceva rămas în minte demult că mi-ar plăcea să fiu procuror. Nu știam nimic despre asta. Habar n-aveam ce e aia procuror. Părinții mei au fost muncitori, nu am avut nicio relație cu asta.

Dar așa mi s-a părut mie că sună bine în ureche și că o să fie frumos. Și asta a fost. M-am dus la drept. Nu am ajuns procuror pentru că atunci când eu am terminat facultatea, în 1980, în acel an, au hotărât ei să nu ne mai repartizeze în orașe mari. Deci erau 16 capitale de județ în care nu se puteau repartiza studenți absolvenți. Cu aceasta, foarte multe locuri în justiție nu au mai fost. Nu puteai să mergi procuror la Gherla, de unde eram eu, că nu era procuratură.

Și atunci am ajuns la Bistrița jurist consult la Baza de aprovizionare tehnică din Bistrița. Am lucrat acolo o vreme, pe urmă am trecut jurist consult la Electrica și în 1988 am intrat prin examen avocat, de atunci avocat am rămas până în ziua de azi.

Î: Ați avut mai multe probleme din cauză că nu ați făcut parte din Partidul Comunist, asta v-a încurcat?

R: Nu am fost membru al Partidului Comunist și din cauza asta a fost foarte greu, pentru că nu au vrut să mă primească nici judecător, nici notar. Avocat m-au primit cu foarte mare greutate, după ce am umblat vreo 8 ani și am tot scris scrisori la Ministerul Justiției să mă înscrie la examenul de admitere la avocatură, până la urmă m-au acceptat la examen. Probabil în speranța că nu voi reuși, dar le-am făcut figura și am reușit.

Suntem trei frați și toți trei am făcut facultate. Tata sigur că nu voia să rămânem să muncim la rindea, deși mie mi-ar fi plăcut foarte mult. Cred că mi-ar plăcea mai mult decât ce fac acum, dar asta este. Viața te duce unde vrea ea, nu unde vrei tu. Tatăl meu a trăit în perioada războiului, a făcut patru ani războiul. După ce a venit acasă din război i-au luat tot ce a avut. Pe urmă au venit comuniștii, luând și ei. A rămas așa, a fost o perioadă dură.

Î: Cine credeți că v-a influențat cel mai mult în alegerile pe care le-ați făcut?

R: Toată viața am citit. Asta a fost pasiunea vieții mele, să citesc. Deși, nu ar fi trebuit să fac asta, pentru că am grave probleme cu ochii, am avut din clasa întâi, dar asta a fost, asta mi-a plăcut să fac. Am avut o dorință de a cunoaște cât mai mult, de a ști, de a ști, de a ști. Nu pot să spun că anumite persoane m-au influențat. Nu m-a influențat nicio persoană. Dorința mea pur și simplu de a ști cât mai mult și de a ajunge cât mai departe.

Î: De ce ați ales acest drum dacă spuneți că ați învățat așa mult? Ați fi putut face aproape orice.

R: Pe vremea comuniștilor, când eu am terminat liceul, facultatea de drept era cea mai mare încercare pentru oricine. Erau trei facultăți de drept în toată țara și erau doar 150 de locuri, 50 la fiecare facultate, București, Iași și Cluj. Eu am dat examen cu 20 pe un loc. Mai mare încercare nu putea să existe. După aceea sigur că s-a schimbat regimul, a fost revoluția. Am fost activ la zilele acelea ale revoluției. Eu am avut convingerea, încă cu mulți ani înainte, că voi prinde sfârșitul comunismului. Nu știu pe ce mă bazam.

Mai ascultam Europa Liberă și știam că în Polonia au început niște mișcări foarte agresive împotriva comunismului. Eram sigur că vor ajunge și la noi și au ajuns. Am fost aici, mă bucur că am fost aici. Deși, de multe ori m-am gândit că poate ar fi bine să fi plecat, cum au făcut mulți alții.

Se putea pleca și pe vremea comuniștilor.

Dacă voiai să pleci, până la urmă te lăsau să pleci, să scape de tine. Dar am rămas aici în ideea că va fi nevoie de noi după ce vor cădea comuniștii. Și au căzut. Și am crezut când au căzut că au căzut de tot, dar m-am înșelat. Am mers senator, în ’90 am candidat cu FSN-ul atunci. Pentru că celelalte 2 partide care au candidat, PNȚ-ul și PNL-ul, erau atât de mici încât nu-mi dădeau nicio speranță că voi putea ajunge cu ei în Parlament. Eu am vrut să ajung în Parlament. Am vrut să ajung să scriu legi. Și am ajuns în Parlament, am fost în comisia juridică, în Senat. Am fost în comisia care a scris Constituția. Am fost vicepreședintele comisiei juridice și chiar am scris legi. Atunci legile se făceau în Parlament, nu se făceau la Guvern cum se fac acum.

Î: De care lege sunteți cel mai mândru?

R: Mândru nu sunt de niciuna. Pur și simplu legile trebuiau făcute. Noi am pus bazele prin legislația pe care am făcut-o, am scris-o, am adoptat-o, am pus bazele noii orânduiri sociale din România, pentru că am fost și în comisia care a redactat Constituția. Și a fost o șansă formidabilă pentru mine. A doua școală pentru mine. Am avut acolo profesori celebri și oameni foarte învățați. Vă dau un singur exemplu, am avut cu mine în comisia de redactare a Constituției pe poetul Romulus Vulpescu, care era un munte de învățătură și o bibliotecă ambulantă. Nu vorbesc de profesori de drept, erau și ei cinci profesori de drept constituțional, atâția erau în România și toți erau membri în comisie.

Am făcut atunci foarte multe legi pentru toate instituțiile pe care astăzi le întâlniți. Au fost înființate de noi atunci.

Sigur, mai întâi Constituția și după aceea toate instituțiile care decurg de acolo. Eu știu, legea de organizare a președinției, a Guvernului, a prefecturii, legile electorale, legea societăților comerciale au fost printre primele. A fost legea 31 din 1990. În ’90, în iunie, am început să lucrăm ca Parlament și în iulie-august am scos legea societăților comerciale ca lumea să poată să se dezvolte în economia de piață. Tot atunci, am facilitat legea Curții de Conturi, legea de organizare judecătorească, legea SRI-ului, care nici astăzi nu e modificată, deși ar trebui modificată pentru că a fost anterioară Constituției, dar nu s-a învrednicit nimeni să o modifice. Practic, toate instituțiile au fost atunci înființate prin legi la care eu am avut o anumită contribuție. Eu am spus-o și repet: revoluția din ’89 s-a încheiat prin adoptarea Constituției.

Adoptarea Constituției din 8 decembrie 1991, ăla a fost actul final al revoluției.

Pentru că atunci am spus: „Constituția din 1965 este și va fi abrogată.” Deci tot ce a fost înființat pe vremea comuniștilor, a fost desființat atunci. Sigur că, treptat, s-au adoptat legile, s-au mai adăugat. Dar legile de bază, după care se organizează și funcționează România, au fost făcute atunci, în anii ’90, ’91, ’92.

Î: Care credeți că sunt beneficiile și minusurile pe care le avem din perioada comunistă?

R: Nu știu care au fost lucrurile bune. Este greu, aproape imposibil de comparat comunismul cu necomunismul, cu ce se întâmplă acum, cu lumea liberă. E ca și cum ai aduna mere cu pere sau ai compara merele cu perele. Nu se poate, Comunismul a fost altceva. Eu am urât comunismul organic, de când am început să înțeleg ce-i pe lumea asta, am urât comunismul. Pentru că era o societate egalitară, o societate în care toți trebuia să fim egali.

Totul a fost pe dos în perioada comunistă. Că au făcut blocuri? Au făcut blocuri, dacă nu erau ei tot se făceau blocuri. Uitați-vă că s-a construit enorm în anii de după ei. S-a construit bine. Multă lume zice că ne dădeau la toți case. Da, ne dădeau la toți case ca să ne supravegheze. Aveam loc de muncă tot ca să ne supravegheze. Totul era ca să ne supravegheze. Nu făceau de dragul nostru ce făceau. Ce se întâmplă?

Nu există reguli, documente, legi sau cărți după care să se facă trecerea de la comunism la capitalism.

Invers au fost. Au fost cărțile lui Marx și Engels, care au îndemnat pe oameni să facă comunismul și s-au dirijat după ce scriau ei acolo și pe urmă Lenin și alții, dar de trecere inversă nu există. Nimeni nu a fost pregătit. Anul 1989 a fost un mare mister pentru istorie. Nimeni nu anticipa că vor veni revoluții, că vor veni aceste revoluții anticomuniste, iar comunismul va dispărea. Absolut nimeni. Nu s-a scris nicăieri. Sigur că își doreau mulți asta. Dar nimeni nu a crezut că se va întâmpla asta. Nimeni!

Populația a venit împotriva istoriei, a venit împotriva a tot ce se știa.

Pur și simplu oamenii nu au mai vrut să suporte asta, au ieșit în stradă și au făcut ce au făcut. Au alungat comunismul. Se spun multe. Sigur că s-au făcut greșeli după revoluție. S-au făcut multe greșeli. Multe lucruri nu trebuiau să se întâmple, nu trebuiau închise fabricile. Dar nimeni nu cred că a făcut intenționat asta. Noi făceam parte atunci din organizația statelor socialiste. Și produceam ce se cerea în CAER, ce voiau ei, aia produceam.

Nu trebuia distrusă industria. Trebuia adaptată la noile cerințe, dar după ce au fost date fabricile muncitorilor, că s-au dat celor care lucrau acolo, a fost o privatizare în masă. Așa s-a numit ea, practic, le-au luat pe degeaba și în loc să le facă să funcționeze, le-au făcut să se oprească.

Dar este târziu și inutil să mai vorbim despre asta. Nu se mai poate întoarce nimic. Nu vom mai avea ocazia să trecem de la comunism la economia de piață. Așa că nu ne mai ajută la nimic. Sigur, dacă eu aș fi pus acum în situația de atunci aș face altfel, dar e ușor să dai vina pe trecut dacă nu ai fost acolo și nu ai știut și nu ai participat. Eu nu cred în toate teoriile astea conspiraționiste că au venit unii să ne distrugă. Nu cred în asta. Nu cred deloc în asta. Și, oricum, s-a câștigat enorm prin faptul că am obținut libertatea de a circula.

Eu nu am ieșit din țară până în 1991, nu se putea pleca. Nu aveai cum să mergi în excursie în străinătate. Decât în URSS, sau în Bulgaria sau în Ungaria, unde nu mă interesa să mă duc. Ce să văd acolo? Ce vedeam la ei vedeam și la noi. Nu aveam de văzut nimic altceva.

Î: Ce v-a rămas în amintire de pe vremea când erați consilier juridic? De ce?

R: Faptul că aveam un sentiment de inutilitate, pentru că nu prea aveai ce face ca și consilier juridic la o întreprindere. Întreprinderile se mai judecau între ele. Dar judecata era una formală, pentru că nu se lucra cu bani. Erau banii niște cifre de cont. Nu existau bani efectiv să trebuiască să îi dai la altă întreprindere zece milioane, sau un milion sau o sută de lei. Întreprinderea avea voie să dețină în casierie 500 de lei, restul nu existau. Totul era numai pe hârtie. Bani de cont. Deci nu existau bani, nu circulau banii. Era proprietate socialistă totul.

Nu era proprietară întreprinderea la care eu lucram. Ne judecam numai așa, ca să ne aflăm în treabă. Nu era mare lucru de făcut atunci. Și cu toate astea nu aveam sâmbătă liberă. Nu exista. Se lucra toată săptămâna. De foarte multe ori ne chemau la lucru și duminica, chiar dacă nu aveam nimic de făcut. Dar ne chemau la lucru să fim acolo, să bifeze că am venit.

Î: Care a fost declicul care v-a propulsat în rolul de președinte al CCR?

R: Declicul a fost în ’90, când, după revoluție, am început să activez în plan social. În 15 ianuarie 1990 am scos un prim ziar care se numea Cadran, aici la Bistrița. A fost printre primele ziare libere din România.  Am mers cu el vreo 2 ani de zile. Era un ziar săptămânal, destul de frumos, atunci am zis: „Domnule, trebuie să facem ceva! Adică am făcut revoluția, acum îi lăsăm tot pe ei să ne conducă. Hai să vedem! Să facem ceva!”. M-am dus la alegeri și am câștigat în 20 mai, alea, mult discutatele alegeri.

Nu suntem noi vinovați că am câștigat. Poporul ne-a votat atunci, că nimeni nu a pus la îndoială valabilitatea votului. Sigur că, apoi, lucrurile s-au schimbat și au apărut sute de partide în România și multe lucruri ciudate. Declicul a fost revoluția, nimic altceva. Și am mers cu asta, cu ideea asta: „Hai să facem ceva!”.

Î: Ce lucruri s-au schimbat din momentul în care ați fost ales președinte al CCR?

R: A mers curtea mai bine. Eu am intrat la curte în 13 iulie 2007, primii trei ani am fost judecător la curte și atâta tot. Dar ce nu mi-a plăcut la început, când am intrat eu acolo, era faptul că eram foarte izolați, Curtea nu comunica cu nimeni în niciun fel, nu era cunoscută. Lumea nu știa de existența Curții. Foarte puțini erau cei care știau că există Curtea și că poți să te adresezi și vă dau exemplu în cifre, cel mai semnificativ: în anii dinainte de 2007 și după aceea, încă un an probabil, erau cam 300 de dosare pe an, în 2009 am avut 10.000 de dosare.

Deci, lumea a început să afle de Curte după 2007, când președintele Băsescu a fost suspendat în anul 2007 și atunci trebuia un aviz de la Curtea Constituțională. Eu mi-am propus să ajung președinte de la început, de când am mers acolo. Voiam să schimb un pic, să ridicăm un pic perdeaua. Să se vadă că suntem aici, să comunicăm cu lumea. Am început să vorbesc cu ziariștii, ceea ce nu s-a întâmplat până atunci. Au început ziariștii să mă aștepte acolo, la scări, în fiecare dimineață când aveam ședință. Mă așteptau la scări, la intrare, la ieșire și povesteam cu ei. Nu făceam conferințe de presă, pentru că, fiind judecător, nu ai voie să dai, ai obligația să te abții. Să nu comentezi. Dar am vorbit cu presa permanent. Am început să avem o relație, o activitate foarte intensă pe plan internațional.

Întâlnirea cu domnul Augustin Zegrean ne-a lăsat o amintire plăcută și plină de învățături. Întâlnire care ne-a arătat cât de mult înseamnă să fii onest și mândru de ceea ce ai realizat.
Dacă vă interesează mai multe interviuri cu personalități de excepție, aici veți putea descoperi altă poveste de excepție.

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi