slujind iubirea

Slujind iubirea pe altarul patriei

"în Texte" by
Timp de citit: 8 minute

 

Mă doare atât de tare precum te doare și pe tine inima când mă vezi plângând. E o zi complicată pentru noi și pentru iubirea noastră care deja începe să cunoască greutățile vieții, că nu e totul roz… Mă ții în brațe, parcă n-ai mai vrea să-mi dai drumul. Șeful armatei te strigă, îți mai dă un ultimatum de câteva minute pe care să le folosești îmbrățișându-mă și promițând-mi că totul va fi bine, chiar dacă ceva te reține să-mi mai dai speranțe. Te încăpățânezi și mă strângi în brațe în continuare și speri la fel de mult ca mine că-ți vei găsi drumul înapoi spre noi. Confuz, îți iei rămas bun și îmi spui „Adio…”. Te privesc cum pleci, iar lacrimile îmi inundă ochii, corpul meu tremură la privirea plecării tale.

Și a plecat omul vieții mele.

A plecat cu pași repezi, către ceilalți soldați, făcându-mi din mână, spunându-mi că se va întoarce. Și așa a trecut un an de când nu mai știu nimic de el. Am primit doar o scrisoare după câteva luni care spunea că soțul meu a dispărut. Fiind singură și așteptându-l, i-am scris o scrisoare. Stupid, așa-i? Nu aveam cui s-o mai trimit:

‘Mă țineai atât de tare în brațe încât simțeam că n-o să mai pleci. Dar ai plecat, în cele din urmă, lăsându-mă cu speranța întoarcerii tale. Tot ce mi-a mai rămas este nasturele de la uniforma ta de război, pe care l-am înlocuit cu unul de al meu ca să știi că voi fi mereu cu tine, atâta timp cât tu vei duce lupta singur, fără „noi”, așa cum obișnuiam să o facem mereu împotriva lumii… Te priveam cum pleci, pregătit pentru războiul care urma să-ți aducă sfârșitul, lăsând doar speranțe deșarte în urma lui.’

Nu am mai continuat să scriu, mă durea atât de tare lipsa lui încât inima mea se făcea bucăți la fiecare cuvânt scris pe foaie, iar lacrimile mele îmi inundau fața cu fiecare minut care trecea.

Gândurile Irinei erau tot mai nostalgice și tot mai dese.

Privea zilnic pe geamul camerei drumul pe care plecase Radu, pe care obișnuiau să se plimbe de obicei, când apunea soarele. Afară vremea era rece și tristă, păsările nu mai cântau, parcă erau obosite din cauza atmosferei pe care o lasă războiul în urma lui, dar aceeași senzație o aveau și oamenii, fiecare stând și așteptând la poartă să vină cei plecați din război. Zilnic își punea întrebări, îl aștepta, spera, în ciuda scrisorii primite, suspectând faptul că este un fals și că Radu încă era în viață. Simțea și avea dreptate, Radu nu dispăruse, ci avea viața pusă în jocul războiului.

Era ceață și ploua cu găleata.

Un frig amarnic îți ajungea până în măduva oaselor. Încercai să înaintezi și nu reușeai să te folosești de armă decât ca de un baston. Sângele camarazilor tăi ți se lipea de talpa cizmelor ca un muribund. Noroiul în care te zbăteai aproape că nu mai conta. Radu tresări când un soldat inamic răsări în fața sa pe neașteptate, gata să se năpustească asupra lui. Întreaga viață îi trecu prin fața ochilor, dar mai ales un anumit moment… Se afla la altar, ținând de mână o fată frumoasă într-o rochie simplă și albă. Era Irina. O întâlnise, nu demult, la moara de apă a tatălui ei, Domnul Dimitrie, într-un loc retras și împăcat cu sine. Erau fericiți într-o zi albă și simplă… până când fusese chemat la război chiar în acea zi.

Din ceața zvonurilor trecute o voce îndepărtată îl trăgea parcă de manta. Era vocea unui fost camarad de arme ce murise cândva chiar în fața ochilor lui. Pentru a două oară căuta să-l salveze. Cu ultimele puteri se târî în spatele unui copac, evitând glonțul ucigaș. Divizia sa își făcu atunci apariția- miraculos! – înlăturând ceața din sufletul lui Radu. Dintr-un motiv anume, scăpă pentru a câta oară cu viață.

A urmat aproape un an și jumătate de așteptare și de speranță…

Ochii Irinei erau tot mai albaștri, fusese la cazarmă și aflase în cele din urmă că scrisoarea era un fals, trimisă chiar de fostul ei prieten care încă mai spera că destinele lor se mai pot uni. Dar ochii Irinei erau plini de iubire pentru Radu. Bănuia că peste câteva luni se va întoarce acasă alături de ea, măcar pentru câteva săptămâni, pentru că-l iubea atât de mult încât orice așteptare merita.

Însă timpul trecuse, acele câteva luni s-au transformat într-un an plin de nostalgie și speranță. Ochii Irinei nu mai erau aceiași, simțea că ceva rău se întâmplase pentru că inima sa nu mai bătea atât de tare când se gândea la întoarcerea lui… Radu a așteptat și el pierdut, în speranța că drumul vieții frânt de alegerile altora își va continua cursul. „Irina!” Un strigăt slab, dar atât de plin de înțelesuri… Și-o imagina, pe frontul de luptă, căzut la pământ și rănit. Era atât de frumoasă, cu aceeași privire plină de vise, însă era o amintire nepământeană spulberată de alt glonț care îi străpunse pieptul, ochii închizându-i-se, la fel și inima.

Ulterior, Irina aflase că iubirea vieții sale își sfârșise viața pe frontul de luptă fără scăpare.

De data aceasta își pierduse speranța pentru că inima ei simțea că ceva s-a pierdut. Valuri de lacrimi se prelungeau pe obrajii ei fini și roșiatici ca ai unei fetițe nevinovate. Îi era dor, plângea până simțea că-și varsă ultima suflare, însă totul era în zadar, nu se mai putea face nimic. Trecuse deja o lună de la înmormântarea lui Radu, soldat care-și duse datoria până la capăt, luptând pentru patria lui și care încă-și mai făcea apariția în visele Irinei. Obișnuia să-l viseze în fiecare seară și simțea că trăiește din nou, simțea din nou iubirea lui și toate nopțile de dragoste petrecute împreună, toate plimbările prin parcurile orașului, toate imaginile cu ei ca doi copii ținându-se de mână. Însă totul se spulbera într-o clipă, atunci când dimineața răsărea la geamul ei cristalin, nemaiapucând să-și ia rămas bun.

Își continuase viața, pierzându-și timpul ca voluntară pentru îngrijirea răniților într-un alt război care se ivise pe teritoriul patriei. Trăia cu speranța că măcar celelalte femei își vor putea reîntâlni soții în siguranță, acasă, așteptându-i cu iubire și cu o pâine caldă pe masă. Era singură, nu se gândea la altcineva, iubirea pentru Radu fiind atât de mare încât o orbea.

Ochii ei albaștri erau acum ca o mare tulbure, iar valurile de lacrimi secaseră, era extenuată.

Privea uneori, neputincioasă, soldații care ajungeau, târându-se prin glodul sângeros, la picioarele ei pentru a le îngriji rănile dureroase. Puterea lor ajunsese într-un punct în care nu-și mai făcea simțită prezența. Le pansa rănile cu grijă și atenție, știa că durerea îi înțepa prin toate încheieturile. Sângele răniților începea să devină cheaguri pe care deja era greu să le mai cureți. Deși niciodată nu a fost genul de persoană căreia să-i placă medicina, pasiunea de a fi voluntar medical pe front s-a datorat pierderii ei imense, Radu.

Îi plăcea să muncească, seriozitatea și devotamentul, dis-de-dimineață fiind la patul bolnavilor. Ajunsese într-un moment în care inamicii mitraliau tot ceea ce mișca încât a trebuit să se adăpostească într-un șanț din apropierea unei biserici. Bombele cădeau precum picăturile de ploaie, iar aproape jumătate din personalul medical care avea aceeași ocupație ca cea a Irinei a fugit din calea terorii. Însă Irina, ca o luptătoare, n-a avut teamă, se obișnuise deja, rămânând tot timpul printre bolnavi.

Mii de soldați au rămas mutilați pe viață în urma rănilor suferite în timpul luptelor, unora lipsindu-le fie un braț, fie o mână, fie un picior, aceștia suportând cu multă resemnare și tărie durerile operațiunii și ale pansamentelor. Trecuse jumătate de an de când Irina nu mai era voluntară. Acum era în siguranță, mulțumită de ajutorul pe care l-a oferit soldaților, iar împăcată cu sine, liniștită și-a văzut în continuare de viață.

Se simțea mult prea singură, deși îl iubea încă pe Radu.

Îl vizita zilnic la cimitir, îi vorbea, îi povestea despre ceea ce face, plângea și se liniștea, iar apoi pleca. Aceeași rutină, aceeași nostalgie până când într-o zi când a vizitat un centru de copii pentru a dărui câteva bunătăți, jucării și hăinuțe. Era hotărâtă să-și piardă timpul cu lucruri care o fac fericită și care o împlinesc. Îi plăceau copiii și tot cea ce se lega de familie. Își dorea de mult un copil cu Radu, cu trăsăturile lui frumoase: gene lungi, ochii verzi și cristalini, părul negru și creț.

Întâlnise o fetiță foarte frumoasă, pe nume Maria.

Ea a fost adusă acolo nu de mult timp de tatăl său care urma să plece în război. Mama ei murise când avea trei anișori. Irina cunoștea în acel moment o serie de sentimente unice. Simțea că vrea să fie mamă, că acea față parcă îi umplea sufletul de bucurie și care îi aducea aminte de Radu. Avea aceiași ochi verzi și aceleași gene lungi. Părul blond și creț, moștenit de la mama sa, iar buzele fine erau ale tatălui. Era de o frumusețe unică, asemeni unei prințese, de care Irina se simțea atât de legată încât, nemaistând pe gânduri, a adoptat-o.

Irina avea un apartament micuț, dar devastat de ororile războiului. Aşadar, a hotărât să se mute cu tot cu Maria la casă tatălui ei de la țară, Domnul Dimitrie. Era o casă frumoasă, cu priveliști unice în care natura își făcea simțită prezența. Grădina din spatele casei era plină cu flori și stejari. Cireșii nu mai aveau mult timp și începeau să-și arate fructele dulci și zemoase.

Mariei îi plăcea să iasă la plimbare în fiecare seară să privească apusul cu a doua ei mamă, Irina, și cu cățelul care le păzea casa, Luki, căruia îi plăcea să fie alintat și să-și bucure stăpânii. Erau o familie fericită, iar asta se observa prin zâmbetele lor. Soarele se reflecta în fericirea lor. Razele lui călduroase le bucurau inima. Știau că totul va fi bine în cele din urmă. Viața lor începea să prindă un sens în care iubirea își putea face loc.

Dragoste, război, parcă seamănă puțin cu o anumită operă pe care o ai de învățat pentru BAC.  Nu te-ai apucat de învățat? Check this! 

Câteodată iubirea este numai una încât oricât ai vrea să o înlocuiești nu îți va ieși la fel.

Va ieși fie mai bine, fie mai rău. Dragostea este fie simplă, fie complicată, depinde din ce unghi o privești și de cum decizi să o privești. Ea ne face fericiți, ea își spune cuvântul în tot ceea ce facem și în tot ceea ce simțim. Fiecare om iubește în felul său. Tot ceea ce contează sunt zâmbetele și împlinirea pe care o aduce dragostea în suflet și în viață. Lacrimile nu pot distruge dragostea. Ele pot chiar să o intensifice. Faptul că poți să treci peste greutăți prin dragoste nu poate decât să însemne că sufletul tău este pregătit să meargă pe alte drumuri cu iubire. Irina a preferat să-i rămână fidelă lui Radu și să-și ofere toată iubirea Mariei, o nouă dragoste pentru care era pregătită să lupte cu toată puterea sa.


Autor: Simona Brădățanu


Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*