„Trăiește clipa”

„Trăiește clipa” – Exercițiu: Franz Kafka, „Jurnal”

"în Psihologie & Relații" by

„Trăiește clipa”. Motto: „Orice ființă, cât de neînsemnată ar fi, constituie centrul unui cerc trasat în jurul ei”.

Franz Kafka, „Jurnal”

„Trăiește clipa”,

își spunea mereu un personaj tăcut, dintr-un peisaj oarecare. Dar ce se află dincolo de fericirea brută a unui moment? Clipa trece și rămâi de mână cu un simplu „a fost”. Totul pare un șir nesfârșit de stări contradictorii, doar că… totul are un sfârșit.

Scăldat într-un ocean de gânduri nefirești, ce se resimțeau ca vidul, personajul era convins că se află la marginea vieții. Nicidecum la capăt. Drumul se zărea la fel de lung prin ceața deasă a incertitudinilor. S-ar întoarce la vânătoarea de fluturi din copilărie, ori s-ar teleporta la marea ecranizare a amintirilor. Tot ce se afla între capete era doar joaca de-a viața: monotonie, presărată cu niște fericire și ceva tristețe pentru echilibru. Rețeta era clară, o urmase conștiincios și totul se asezonase după regulă. Dar iată-l aici, pe o bancă obișnuită, măcinat de gânduri ordinare. Nu fusese un maniac al controlului. Acceptase că nu totul ține de el. Primise ce i s-a dat, oricum nimeni nu poate respinge atențiile sorții. Revolta pentru el părea o zbatere inutilă. Se mulțumise să urmeze reguli uzate.

Ar fi vrut ca totul să fie un poem, s-ar fi simțit altfel.

Mai puțin chinuit de epicul vieții, evident. Nu-l treziți din vis, nu-i spuneți că este! Nu vă va crede oricum, e prea ocupat să trăiască pentru el, decât să observe ce a fost creat pentru ochii săi. La ce bun? Nu e un scriitor și nici sensibil la fantasme literare. E greu și fără metafore să avansezi într-un ritm comod, în fuga asta de nefericire. Stătea curbat de psihoze pe o bancă, gândindu-se că nimic nu era al lui. I se dăduse împrumut un puzzle, al cărui piese, fie și original așezate, se transformau în aceleași stări fundamentale.

Era un individ prins într-o lume absurd de normală, ca alte milioane ca el.

Nu știa să evadeze și îi invidia pe cei care puteau, pe excentricii aplicatori ai dictonului latin. Conștient sau nu, se pierdea în abisul propriei existențe. Dacă i-ar fi căzut gândurile, metamorfozate în bucăți de materie, s-ar fi considerat un vandal. Parcă putea auzi coloana sonoră a secvenței de un patetism sublim pe care o trăia. Se pierduse colindând marele drum spre nicăieri, când încerca să-și de-a seama cum să trăiască.

Încotro?

Asta se întreabă toată lumea la un moment dat în viață, poate de mai multe ori chiar. Firește, și protagonistul acestor rânduri s-a întrebat. În față un lac, în spate șinele de tren, la dreapta se aflau înghesuite într-o valiză toate deciziile corecte, la stânga drumul era blocat de toate greșelile din viața sa. „Încotro?”, repetă ca pentru sine personajul. „În căutare fericirii”, veni răspunsul, aproape imediat. „Trăiește clipa”. Problema era că, în conformitate cu enumerarea inițială a posibilelor drumuri, fericirea nu părea să fie o opțiune.

Dar să recapitulăm:

în față un lac (frumos la apus și la răsărit, ademenitor pentru țânțarii vara), în spate șinele de tren (nu avea bani de bilet, deocamdată fără gânduri de sinucidere), în dreapta valiza cu deciziile corecte (ideea de a-și părăsi locuința, o pereche de papuci de piele la reducere și o cămașă scumpă, pe care o purta de 10 ani), iar în stânga toate deciziile greșite (se înțelege că nimic material, dar venind din acea direcție se gândise că e cazul să abandoneze drumul). Fericirea nu figura pe hartă și asta părea mai deprimant decât sfârșitul de la „Titanic”.

Își aminti brusc

de teoriile pe care i le turnase nevastă-sa după cursul ăla de yoga. Încercă să fie prezent, să facă abstracție de griji și închise ochii. Trase aer în piept, expiră, deschise ochii și… nimic. În aparență același nimic. Un tren trecu, în dulcele stil clasic al CFR-ului prin spatele său. Un grup de tineri exuberanți și visători, țipară de la fereastră: „Privește apusul! Trăiește clipa!”. „Care apus?”, se întrebă. Ah, în fața sa soarele picta în nebănuite nuanțe nostalgia zilei înainte de culcare.

Protagonistul nostru era acolo, într-un peisaj oarecare, privind un apus care se repetase și se va repeta la nesfârșit, înainte de el… după el. Dar, preț de o clipă, simțise că a prins fericirea de o aripă, că apusul acela era începutul a ceva măreț. Fericirea nu figura în harta vieții sale, dar el, dacă mai țineți minte, chinuitul, unicul și deja uzatul personaj al acestei povestiri, era undeva la marginea vieții, unde perfect paradoxal, totul e posibil și nu se întâmplă nimic.


Autor: Roxana Robescu-Cercel


 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi