Poarta din urma noastră

"în Texte" by

Am privit adesea, minute, ore sau zile la rând, poarta aceasta, închisă și deschisă în zile diferite, în mod diferit, de oameni diferiți. Poate că acea poartă avea ceva misterios ori poate că misterul nu s-a observat până când nu am simțit că lipsește ceva, de parcă ar adia un aer trist și absent.

Ceva lipsea, poarta era bătută de vânt în toate părțile și era mai mult deschisă.

Am avut un sentiment straniu și cenușiu care spunea că nimeni, de multă vreme, nu a mai închis conștient poarta. Lipsea suflul uman din fața sau din spatele porții. Fascinant de dureros acest joc al porții! Cum de mi-a spus, în liniștea ei, că nu mai are cine să îi pună zăvorul!?

Până într-o zi – o zi friguroasă, cu un vânt puternic și tăios, de un cenușiu adânc vizibil în lupta cu soarele, când a apărut o mașină mare, puțin ruginită și tristă. Din mașină au coborât trei-patru oameni tineri indiferenți la zgomotul porții mici și brutali cu poarta mare, pe care au deschis-o în grabă, cel mai probabil sub presiunea zilei de muncă.

Atunci am înțeles ce lipsea și cine lipsea din fața sau din spatele porții care a rămas deschisă, în bătaia vântului, așteptându-și stăpânul care să o închidă sau să o deschidă cu bună intenție.

Stăpân care nu a mai venit, care a plecat într-o zi, ca în multe altele. Doar el știe unde și doar el știe de ce, dar care nu s-a mai întors. I-a rămas pe cerdac ceapa culeasă în toamnă și hrana pentru pisici, bicicleta medicală și cauciucurile de rezervă pentru mașină.

Toate l-au așteptat nemișcate, până când tinerii intrați indiferenți pe poartă, aflați în timpul zilei de muncă. Așteptând cel mai probabil ziua recompensei, au aruncat în acea mașină, de-a valma, ceapa, hrana pentru pisici, cauciucurile și bicicleta.

Imagini bizare, mai vechi și mai noi, mi se perindă amețitor și paranoid prin fața ochilor. Văd ochii buni și blânzi care mă privesc când ies pe poarta mea, vecină cu poarta omului care a plecat fără să spună nici unde și nici măcar de ce. Văd mâna ridicată respectuos, care mă salută cu căldură urându-mi, parcă, o zi frumoasă și cu spor. Simt aerul de politețe amestecată cu infinită bunătate, decență și modestie – toate ascunse după un zâmbet înțelept.

Îmi fuge prin fața ochilor și, mai ales prin minte, ziua aceea senină de primăvară, în care a venit la mine, grăbit și zâmbitor, cu o agendă pe care mi-a dăruit-o însoțită de cuvinte misterioase.

V-am simțit că aveți ceva de scris, știu că vă trebuie această agendă.

De unde știa că în acea agendă voi fi scris despre poarta rămasă deschisă, neglijent, în bătaia vântului? Sau că voi fi scris despre alegerea închiderii conștiente a unei porți dincolo de care nu poți fi tu, liber și demn. Cum a știut omul cel bun, după doar cinci minute în care m-a privit sumar. Așa am crezut eu – că agenda era darul cel mai potrivit care înlocuia tradiționalele cuvinte „Bine ați venit!” ori „Cine sunteți și cu ce vă ocupați?”.

Amețitoare imagini învălmășite acum în mintea mea, tulburătoare introspecții și tânguitoare înțelegeri.

Nu era nevoie de cuvinte, nu era nevoie de iscoade, nu era nevoie de socializarea tradițională specifică sosirii de noi vecini. Acum înțeleg mult mai bine că între oameni, în esență, își are loc de cinste comunicarea fără cuvinte, simțirea, vibrația, trăirea pe aceeași lungime de undă. Înțeleg acum semnificația deciziei aparent nebune de a-ți lăsa simțurile să te ghideze și să treci în plan secund rațiunea și analiza.

În fond, ce rămâne după noi? O poartă deschisă, o ladă cu ceapă, o bicicletă… toate aruncate de-a valma într-o mașină grăbită și puțin ruginită. Și ce-ar mai rămâne, oare, după noi? Darurile de suflet oferite ca simbol care asociază omul cu acțiunile și intențiile sale, fără cuvinte, fără tradiții, fără acte formale, ci doar prin simpla comunicare din priviri, în spatele acestora fiind, de fapt, simțurile, intuiția și marele ghid emoțional.

Tresar și mă cuprinde frica: poarta aceasta, deja în bătaia vântului, care parcă își așteaptă încă stăpânul să o închidă conștient, este atât de aproape de poarta mea.

Oare ce își vorbesc, între ele, porțile? Tresar când intuiesc ce i-ar putea spune acea poartă porții mele… Mi-e frică să nu rămână în bătaia vântului și poarta mea, fără ca eu să o închid conștient, fără să îmi pun în ordine bicicleta, lada cu ceapă, cauciucurile și hrana pentru pisici.

Mă trec fiorii: dacă și la poarta mea vor veni acei tineri indiferenți care vor arunca în aceeași mașină ruginită toate aceste lucruri acum dezordonate? Mă înfior și mă cuprinde teama când înțeleg că porțile fără grai își vorbesc mult mai empatic decât noi, oamenii.

De final, pot doar atât să întreb, lăuntric și timid: cine va închide poarta (și) după mine? Și ce aș putea să las dincoace sau dincolo de poarta mea? Ori ce am putea lua cu noi, ce aș putea lua cu mine? Un lucru este cert: știm când plecăm și unde, știm când închidem poarta după noi, dar nu știm nici când și nici dacă ne mai întoarcem să o deschidem conștient.

Paradoxală premoniție, tânguietoare profeție îndeplinită. Cele două porți și-au vorbit!

Și poarta mea, vecină cu poarta rămasă deschisă în bătaia vântului, a prins ideea că s-ar putea închide și deschide singură, fără să intervin eu conștient. Și m-a prins în acest joc al trecerii către noi lumi. Subliminal artificiu! Poarta mea s-a închis, de data aceasta, conștient – când am ales calea unui nou început. Unde? Într-o lume mai bună, unde comunicarea se face mai puțin prin cuvinte și mult mai mult prin simțiri și emoții.

Într-o lume în care libertatea și demnitatea sunt valorile supreme ale trecerii iluzorii pe aici, pe pământ. Într-o lume în care „a fi” și „a exista” se conjugă atât de diferit! Conștient, inconștient, o poartă închisă, o alta deschisă – legate de o agendă care așteaptă emoții și sentimente transcrise.

Drum bun, Om Bun! Nici nu vă știu numele și nici nu cred că e nevoie să vi-l știu.

Vă știu privirea, zâmbetul cald și înțelept, brațul care mă salută respectuos… și agenda care așteaptă încă pe biroul meu. Și mai știu ceva: o poartă vă așteaptă să o închideți… ce să îi spun?

Bun venit! Cu toate că îmi cunosc numele rămâne să descopăr totuși cine sunt, dincolo de trăsături, dincolo de nume, dincolo de amprente. Rămâne să îmi descopăr sensul, rostul și menirea. Agenda este pe birou… așteaptă să fie completată cu răspunsuri și trăiri nerostite. Așadar, mai am o singură întrebare pentru poarta mea închisă conștient: în ce limbaj ai comunicat cu poarta vecină încât v-ați înțeles atât de bine?


Autor: Mioara Borza

Foto: Andreea Filip


 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi