George Mîndruță

George Mîndruță – fălticeneanul cu o poveste ruptă din filme

"în Interviuri" by

După o lansare de carte, unde am făcut cunoștință cu un personaj carismatic, am decis să îi surprindem câteva momente din viață. Dar stați, de ce dumnealui și nu altcineva? După o serie de cercetări, scurte, dar bune, am aflat ceva inedit.

Pe lângă faptul că este un model demn de urmat al voinței și al încrederii de sine, George Mîndruță crede în potențialul plaiurilor Fălticeniului.

Cum, fălticeneni, n-ați auzit de acesta? Nu vrem să divulgăm prea multe. Cu toate astea, putem spune că am avut ocazia să intervievăm singurul concetățean membru al ONU. În cele ce urmează, vă propunem delectarea cu o poveste și o experiență de viață, desprinse parcă dintr-un film de Oscar, trăite, fără doar și poate, de noi toți, odată cu acesta.


George Mîndruță - un fălticenean de care merită să auziți!
George Mîndruță – un fălticenean de care merită să auziți!

Î: Mai întâi de toate… Cine este omul din spatele domnului George Mîndruță și cum s-ar caracteriza acesta?

R: Omul din spate… păi sunt un fălticenean 100%, născut, crescut, educat, format în Fălticeni. Îmi place să spun, de multe ori, că sunt format și educat în Fălticeni. De ce? Pentru că e dovedit și științific că informația pe care o primim în perioada copilariei și imediat a adolescenței, experiențele pe care le trăim, emoțiile pe care le avem atunci, ne definesc ulterior, ca om, în viață.

Așa cum am spus, născut în Fălticeni, am absolvit liceul „Nicu Gane” în 1990, Matematică-fizică. După care, întâmplarea, mai mult, a făcut să urmez cariera militară.

Am urmat un institut militar de auto, pe care l-am absolvit în ’93. Apoi, am lucrat timp de 8 ani în Ministerul Apărării, ca militar, și următorii 10 ani în cadrul Serviciului de Protecție și Pază, o unitate mai specială – formațiunea de intervenție anti-teroristă.

Î: Ați zis că ați lucrat la SPP și MapN. Ne-ați putea expune o parte mai interesantă a rutinei și, de ce nu, părțile bune și mai puțin bune?

R: Rutină în armată nu prea există. Nicio zi nu seamănă cu alta. Pentru mine, și cred că pentru oricine care a urmat o carieră militară, au fost extrem de multe oportunități de a te dezvolta ca om, de a cunoaște extrem de mulți oameni.

După revoluție, odată cu integrarea României în structurile NATO și europene, foarte mulți militari români au participat la misiuni peste hotare.

Ceea ce, iarăși, le-a dat posibilitatea de a cunoaște oameni, de a interacționa cu colegi militari provenind din extrem de multe țări, având culturi și obiceiuri diferite. Eu, ca militar, am participat la câteva astfel de misiuni externe – misiunea NATO din Bosnia-Herțegovina, timp de 6 luni, iar apoi două misiuni sub egida ONU, în Afganistan 1 an și 3 luni și încă o misiune de 1 an în Sudan.

Î: Dacă ne puteți spune prin ce împrejurări ați ajuns să aplicați la Organizația Națiunilor Unite?

R: Eu, de fapt, cu Organizația Națiunilor Unite am, să zicem, două feluri de misiuni. Primele două misiuni, de care am pomenit adineaori, au fost prin Guvernul României. Serviciul de Protecție și Pază are câteva echipe de protecție, care asigură protecția reprezentanților ONU, în anumite țări din lume, cum ar fi: Afganistan, Libia, zona Darfur.

Ei, aceste două misiuni de care am pomenit, au fost ca militar român.

Apoi, în 2011, am aplicat pentru un job la ONU. În urma unor selecții, care au durat 6-7 luni, mi s-a oferit posibilitatea de a lucra direct cu ONU. Numai că, a trebuit să îmi dau demisia, să trec în rezervă, așa că, din 2011 sunt angajat al ONU. În postura asta, nouă să zicem, am lucrat în Sudanul de Sud, în Tuisia, în Libia.


George Mîndruță


Î: Ne-ați povestit despre o parte din misiunile dumneavoastră. La ce vârstă ați început să lucrați în domeniu sau dacă are vreo relevanță vârsta?

R: Imediat, la terminarea liceului, a fost o… știi, nu orice eșec în viață este neapărat un eșec, deși la momentul respectiv așa putea fi văzut. Eram pasionat de mașini. Și acum îmi plac mașinile foarte mult. Așa că, atunci când am terminat liceul, am dat examen la Autovehicule rutiere,Brașov, și am avut șansa să pic al doilea sub linie, și nu e exagerare.

Deși terminasem liceul la profilul Matematică-fizică, îndrăznesc să spun, fără falsă modestie, că eram bun la matematică și fizică, a fost o surpriză.

Au urmat o saptămână, două, de dezamăgire cruntă. Ceea ce m-a convins să urmez cariera militară a fost că Institutul Militar de la Pitești, pe care l-am absolvit, avea specializarea tot auto; deci mi-am început cariera de la 18 ani. Legat de ONU, într-adevăr, în momentul în care ești angajat direct, nu în “secondment”, cum spunem, trimis de țara în care activezi ca militar, trebuie să îndeplinești niște condiții. Una dintre aceste condiții este, intr-adevăr, o experiență relevantă în domeniul în care aplici.

Nu este un criteriu de vârstă, nu îți spune nimeni 23, 23, 30, 40 de ani.

dar, de exemplu, pentru un anumit job cer o experiență de 5 ani, într-un domeniu similar, care poate fi în țara de origine. Ei, poți să ai experiența asta de 5 ani la 26 de ani, poți să o ai la 30 de ani sau la 35 de ani, deci nu este neapărat un criteriu vârsta.

Î: În urma unor cercetări, am aflat că sunteți consultant al ONU. Prin ce țări v-au purtat misiunile acestei funcții și care era rolul dumneavoastră?

 

R: „Consultant” este un termen puțin general. Așa cum spuneam, ONU derulează diferite proiecte. Misiunile ONU din lume au mai multe componente. Acestea pot fi misiuni politice, umanitare, de menținere a păcii. Un lucru pe care îl au toate aceste misiuni în comun este siguranța propriilor angajați. De aceea, un program umanitar, de exemplu, care se desfășoară în Libia, fiind ultima misiune în care am lucrat, angajații ONU trebuind să meargă undeva să ducă ajutoare umanitare: alimente, medicamente etc. Ei se expun unui pericol. Departamentul de Safety and Security ia măsurile necesare, ca propriii angajați să fie și ei în siguranță. În acest domeniu era job-ul meu. Șeful misiunii, când merge în anumite zone, beneficiază de protecție.


George Mîndruță


Î: Ne pomeneați la început de misiunile din Afganistan și Sudan. Ne-ați putea descrie câteva dintre cele mai solicitante misiuni prin care ați trecut?

R: În Afganistan, în fiecare zi era o provocare. În perioada 2008-2009, când am fost eu, aveau loc zilnic atentate, care se soldează atât cu victime din partea populației locale, cât și din partea International Staff – era un risc permanent la care eram expuși. Măsurile de securitate constau în traseele de deplasare, echipe de advance, care să meargă înainte să verifice o anumită locație. În Bosnia, care a fost prima mea misiune externă, după semnarea acordului de pace în ’95, situația încă era tensionată. Încă mai aveau loc atacuri, e adevărat, mai izolate, dar în momentul în care porți o uniformă, oriunde ai fi, în teatrele de operațiuni, ești o posibilă țintă.

Î: Care sunt liderii lumii cu care v-ați întâlnit pe parcursul misiunilor dumneavoastră și ce ne puteți spune despre aceștia?

R: Liderii lumii? Interesant a fost în 2008, în aprilie, când a fost organizat, la București, Summit-ul NATO. Atunci, țin minte, făceam parte dintr-o echipă care a mers la Constanța. Aceasta, în colaborare cu colegii americani, a asigurat paza și protecția președintelui Statelor Unite, după care el a zburat până la București. Noi am venit cu mașinile – cu coloana – și ne-am dus direct la aeroport. Acolo l-am așteptat pe președintele Rusiei, ce participa la același Summit. Am lucrat în imediata proximitate a multor lideri străini: fostul cancelar german, Gerhard Schröder, cei doi președinți pe care i-am menționat, președintele Ungariei, președinții Iliescu, Băsescu, prim-ministrul Tăriceanu; în străinătate cu înalți reprezentanți ai ONU, începând de la secretarul general Ban Ki-Moon, destul de mulți. Sunt oameni extrem de dedicați.

Uneori, când te uiți la televizor, vezi că au avut o întâlnire, două, dar în spatele unui program zilnic, stă de fapt mult mai multă muncă din partea lor:

ore întregi în care își pregătesc discursurile, se documentează despre un anumit eveniment la care trebuie să participe. Părerea mea generală este că există un grad de dedicare personală extrem de mare, pentru că în momentul în care îți asumi o poziție de demnitate publică, practic te pui în slujba oamenilor și atunci există un grad de empatie și sacrificiu, viețile lor personale nu prea mai existând de fapt.

Î: Cum vă simțiți știind că sunteți singurul fălticenean membru al Organizației Națiunilor Unite?

R: Este o onoare, vă dați seama. E o mulțumire personală, în primul rând, că am reușit, plecând dintr-un orășel destul de mic, să am o carieră care m-a adus acolo. Am vorbit cu multă lume despre ceea ce înseamnă ONU, NATO, UE și am constatat, din păcate, o lipsă de informare. Nimeni n-o să vină să spună “Citește asta!”, “Caută asta!”. Ține de fiecare să se documenteze. Mai ales în ultimii ani au aparut extrem de multe oportunități, job-uri, în aceste organisme internaționale, și românii, vă spun fără falsă modestie, sunt extrem de apreciați. Au făcut o treabă extraordinară, peste tot unde au fost.

Pentru mine, ca fălticenean, repet, este o mândrie, și cred că e interesant să se știe de Fălticeni prin orașe din Africa și nu numai.

George Mîndruță


Î: Dacă ne permiteți să vă adresăm o întrebare personală: ce vă place să faceți în timpul liber?

R: Timpul liber nu prea a fost, dar fac sport. E și plăcere, dar și o necesitate, pentru că job-ul meu este destul de solicitant, din punct de vedere fizic, și atunci trebuie să fii într-o formă destul de bună. Citesc, îmi place să fac treabă, când sunt acasă, mă întâlnesc cu prietenii. Îmi place foarte mult tenisul de câmp. Aș îndrăzni să spun că nimic ieșit din comun, când eram plecat aveam parte de destule lucruri ieșite din comun. Astfel încât, atunci când sunt acasă, prefer lucruri simple.


George Mîndruță


Î: În încheiere, ce ați dori să adresați tinerilor care ne citesc revista?

R: Așa cum am spus adineaori, sfatul meu pentru toți tinerii este să ia viața în piept. Cum spun englezii, “out-there”, acolo, în afara orașelor de unde provin ei, este o lume, sunt niște oportunități extraordinare, sunt extrem de multe lucruri de descoperit. Din proprie experiență vă spun, în ’93, când am ajuns în București… mă rog, situația era cu totul alta. Până la vârsta aia nu călătorisem foarte mult. Tre’ să recunosc, era perioada imediat după sfârșitul comunismului în România și eram, așa, un pic pierdut. Eram timorat, aveam tot felul de gânduri: „Ce va fi?”, „Cum va fi?”.

Dar acum lucrurile stau altfel și de asta spun tuturor: Ieșiți, plecați în lume, învățați pe bune, cunoașteți cât mai multă lume, descoperiți culturi, însă niciodată să nu uitați de unde ați plecat!

Cu siguranță vine un moment în viața fiecăruia dintre noi, când simțim nevoia să dăm înapoi familiei, prietenilor, comunității ceva din ce noi am primit la rândul nostru.


o poză cu eroul nostru
Am reușit să furăm și noi o poză cu el!

Autori: Alexandru Cojocariu (stânga) și Radu Bertea (dreapta)

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi